Mă simt din nou dator cu un gînd de mulţumire şi îndatorare faţă de conducerea ziarului „Făclia”, care cu o nemotivată generozitate, atenţie şi probitate acordă spaţiu unor foarte dubitabile formulări şi construcţii verbale personale.
În urmă cu două-trei săptămîni, am grupat sub somnolentul titlu „Două vocale”, cîteva păreri care se constituiau în ceva greu de definit: ceva era atitudine politică, ceva era pamflet, ceva era o dură şi tristă privire în socialul românesc actual. Redacţia, cu o supremă înţelepciune publicistică, a „lungit-o” (este de-a lungul paginii!) la „Opinii”. Şi cred că este corect. Articolul a stîrnit cîteva reacţii. În mod evident – nu scrise, absolut evident – anonime şi axiomatic de evident – instabile, dinamice, plastice, la cheremul „funcţiei informaţionale a tîrgului”…
Acest caracter fugace şi cu morfologie variabilă al informaţiei culese şi apoi ventilate mai departe face – din păcate – un imens deserviciu, căci ceea ce la început era un adevăr direct („am văzut eu, dom-le, cu ochii mei, la ziar!, doi au murit pe loc, din nou alcoolul!”), în mod progresiv totul devine suspectabil de deformare sau iluzie („ce turişti, măi frate, că aveau toţi bocanci noi, uniforme negre cu dungi mai negre!”), fie de anexe personale halucinatorii („de fapt 3 erau în comă cînd au venit cei de la Descreerare şi Smulgere, foarte pricepuţi băieţii!”), fie – cazuri nu tocmai rare – al informaţiilor preluate în circuit de către… scriitori cu o imaginaţie febrilă („Vă văd aici oameni serioşi, intelectuali, cu pregătire, ceea ce vă spun este mai mult ca sigur, e de la Morgă: unul dintre cadavre tuşea discret, iar altul alăturat era cald şi umed, prea multă bere, probabil şoferul…, ai naibii de deştepţi, se dădeau decedaţi prin sucombare şi apoi – întinde-o… agenţi…, sigur !”).
Dar acestea sînt fleacuri şi reprezintă o reacţie primară, nu sînt sub nicio formă – o reacţiune. În pofida asemănării, reacţiunea este cu totul altceva. Nu poţi prelua o informaţie şi să ai pretenţia de a o restitui circuitului public exact în aceeaşi stare. Nici chiar monedele…
Culegerea de păreri despre articolul în cauză, acţiune pe care am întreprins-o personal, destul de neobrăzată, de altfel, reflectă absenţa totală a oricărei critici de fond. Sare în ochi faptul că nu se oferă nicio soluţie tragi-jalnicei situaţii în care ne aflăm. Nici nu se pune cel puţin întrebarea: „ce-i de făcut?”, deşi atunci (ştiţi la ce mă refer!!), ca şi acum, într-o acerbă şi murdară luptă politică, trebuie să ştii foarte exact (păcat că nu mai folosim excelentul „ferm şi neabătut”) ce hăţuri trebuie trase, în cadrul unei strategii bine definite.
Zi de zi şi aproape oră de oră, politica este alta, obiectivele tactice de ieri nu sînt valabile azi. Murdară treabă… Este adevărat – nu am oferit soluţii. Dar am preferat o tentă… satirică în locul unei expuneri legate de viitor… Nu sugerez nimic nimănui, nu am competenţe în situaţii limită, nu patronez idei sau idealuri, nu desfăşor flamuri, nu am în dulapul din cămară un porta-voce, nu (mai) sînt membru în niciun partid politic şi ascult cu mare atenţie părerile altora, dar cu toate acestea voi da un titlu soluţiilor pe care le întrevăd.
Redau însă mai întîi, ca o paranteză de amuzament, răspunsul telefonic pe care l-am dat cîtorva persoane de ambele sexe, care „m-au luat la rost”, scurt şi dur, fără echivoc: „ascultă, măi, de ce nu stai în banca ta, de ce te legi de Udrea şi Băsescu ?”.
Nu am stat pe gînduri pentru a-mi formula cine ştie ce răspuns inteligent şi pentru a nu pierde ocazia unică de a convorbi cu un individ îmbrăcat chiar şi în luna lui Cuptor în haină de piele, am comunicat interlocutorului că nu mă leg de Udrea şi Băsescu ca fiinţe umane cu buletin de identitate, ci pentru ceea ce fac, conduc, interzic, mint, dezinformează, manevrează (nu am spus fură) banul naţional, acţionînd clar împotriva interesului naţional – dar, neruşinat, în numele acestuia. Dacă ar fi vorba de ţaţa Lenuţa şi moş Tîndală Traian, dintr-un fund de ţară, nu aş fi scris un singur rînd de ocară la adresa lor. Dar sînt în vîrful piramidei, îi vedem zilnic cu toţii şi mă înfioară gîndul că se bazează pe un masiv grup de interese, din spate, care nu se trădează între ei şi care ar face (sau promite!) absolut orice pentru a păstra puterea.
În cazul particular al jucătorului intrat pe teren fără avizul cuiva, am dreptul ca simplu cetăţean să ştiu de ce, cu reuşite apostrofări de zoologie inferioară, este somat de un grup compact de uniformişti să îşi părăsească coteţul? Din simpatie, din dorul revederii? Improbabil.
În cazul particular Udrea, de asemenea vreau să ştiu de ce o cetăţeancă cu competenţe asumate în toate domeniile, competenţe care scad aritmetic ceas de ceas, are pretenţii, aţi ghicit – băneşti, care cresc exponenţial iarăşi în toate domeniile, este promovată, împinsă chiar spre vîrf? Nu mă leg de personaj, deşi dacă aş lua în considerare alcătuirea trupească, organică, echilibrată, dovedind multă responsabilitate din partea elaboratorilor şi o largă etalare quasi-oficială şi mai ales electorală a detaliilor anatomice ascunse iarna, constituind baza tupeului, orgoliului şi ambiţiilor fără jenă şi peste tot proclamate – aproape ar merita un efort civic bărbătesc, doar aşa… demonstrativ. Personal, cred în posibilitatea anihilării acestui periculos personaj şi chiar obţinerea unor… contacte punctuale prin perseverenţă, prin linguşire şi „cîntat în strună”. Ar fi varianta virilă a unei … viclenii vulpeşti…
Un proverb latin de largă circulaţie zice: „Castigat ridendo mores” – să îndreptăm moravurile rîzînd … Uneori merge, este chiar în firea românului să facă adesea haz de necaz. Uşor de rîs sau de spus, dacă ai măcar pîinea pe masă, un acoperiş al tău şi un ban sigur pentru orice nevoi.
Deci, cum stăm cu soluţiile propuse? Am afirmat că le am, nu am susţinut că le dezvolt, nu mă pricep. Am zis, în schimb, că le dau un nume, le intitulez.
1. România monarhie. Dacă am avea puţină minte, cu capacitate prospectivă în viitor, cred că oricare dintre noi îşi dă seama ce ar fi însemnat apariţia peste tot, într-un fierbător de post-comunism, a înscrisului: Regatul României. Imposibil de calculat avantajele unei astfel de poziţii statale. Totul, dar absolut totul, s-ar fi judecat altfel. Un ascuns noroc al românilor face ca nici azi, în ceasul al 12-lea, să nu fie prea tîrziu.
2. Dreapta totală liberală. În nici un chip nu extrema dreaptă, aceasta este o altă… mîncare de peşte, cu rasism, şovinism, ultranaţionalism şi aproape inevitabil – violenţă.
3. Monovalenţă administrativă provizorie militară. Nu dictatură!
4. Partid nou, idealuri noi, politicieni noi. No comment.
Prof. dr. Nicolae MAIER
Bibliografie: Bertolt Brecht – Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită
Comentarii recente