200 de ani de robie rusească. Basarabia – pămînt românesc

Acum 200 de ani, la 16 mai 1812, marele vecin de la Răsărit, care ani de-a rîndul a pozat în marele apărător al creştinătăţii asuprite din imperiul turcesc, şi-a pus în aplicare un gînd hain şi murdar, acela de a încorpora teritoriul de la răsărit de Prut în marele imperiu ţarist, în urma războiului dintre ruşi şi turci care a avut loc între 1806-1812. Profitînd de slăbiciunea Austriei şi de situaţia în care se afla Franţa, Rusia a încălcat vechile tratate cu Poarta din 1656 şi 1711, prin care era recunoscută graniţa de pe Nistru a „pămînturilor principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească”, în timp ce Turcia nu avea niciun drept să cedeze un teritoriu care nu-i aparţinea şi asupra căruia avea doar un drept de suzeranitate. Ţinutul acesta vechi românesc se chema Basarabia, iar Rusia şi-a dovdit încă o dată intenţiile perfide, în urma războiului din 1877-78, cînd a mai anexat de la România alte trei judeţe din sudul ţării, Cahul, Ismail, Bolgrad. Pacea semnată în 1812 la Bucureşti n-a fost niciodată recunoscută de România, care a ieşit de mai multe ori în public spre a contesta raptul, astfel încît întreaga presă românească este plină de voci acuzatoare, care au înfierat de fiecare dată pofta nepotolită a ţarismului de a pune mîna pe noi teritorii şi a asupri noi popoare. Cele mai mari proteste au avut loc în 1912, cînd N. Iorga a proclamat întreg anul drept Centenarul anexării Basarabiei. Alături de istorici, de politicieni şi oameni de cultură, la protest au participat numeroşi poeţi şi prozatori, care şi-au exprimat indignarea şi dezgustul lor faţă de călăii popoarelor mici şi neajutorate. Vom exemplifica această atitudine generală cu o serie de materiale care au apărut în presa din Transilvania acelei vremi sub genericul centenarul răpirii Basarabiei.

În ziarul „Românul” de la Arad, la 19 mai 1912 se putea citi poezia lui A. Nour, intitulată Basarabia, în care se scria: „Fac sărbători călăii tăi acuma,/Cînd plînge obiditul tău norod,/Ce-ar zice dar, de-ar fi să mi te vadă, /Ce-ar zice astăzi Ştefan voevod! // Vai, astăzi pe bordeie şi palate/ Ca-n preajma unui uriaş mormînt,/Lăsa-vor mii drapele-ndoliate/ Să-ţi fluture durerile în vînt.// Dar nu e astăzi ziua de pe urmă, /Tu nu eşti Basarabie-n amurg,/ La glasul tău vor tresări odată/Toţi cîinii veninoşi din Petersburg!”

O poezie asemănătoare publica la Iaşi şi Riria, declamată la Festivalul comemorativ de la Iaşi, unde soţul ei, academicianul A.D. Xenopol, a rostit un vehement discurs de protest. Iată cum suna poezia ei: „un secol şi-a rotit arcanul/ În mersul lui neîntrerupt. / De cînd din plaiul României,/ O mînă vitregă te-a rupt.// Trupul mezinei ei, iubită,/ Şi l-a încins cu vistavoi/ Ca s-o doboare…Se înşeală!/ Rămas-a sufletul la noi!// Să fim cu toţii trezi şi limpezi,/Voi fraţi iubiţi de peste Prut,/ Să vă ţineţi limba străbună,/Să nu vă înfrînaţi în knut.// Cum va schimba Prutu-n cărare/ Şi knutu-n fluier fericit,/ Să cînte doina înfrăţirii/ În crîngul ţării re-ntregit!”(Basarabia).

La 16/29 mai semna în „Gazeta Transilvaniei” şi Aron Cotruş o poezie, intitulată Plugarilor Basarabiei, ilustrînd suferinţele celor ce trudesc pe ogoarele Basarabiei ca să umple cămările jefuitorilor. E vorba de o poezie mai puţin cunoscută, pe care dorim să v-o prezentăm mai jos: „Suiţi cu pălăria-n mînă,/Suiţi plecaţi la domni pe treaptă,/Ca să le vindeţi grîu de aur,/Căci birul nu vrea să v-aştepte.// Ş-apoi porniţi cu vita-n tîrguri,/ Cînd nu mai e în sac făină,/ Vai! Cînd va răsări un soare/ Să aibă pentru toţi lumină?!!// Plugari miloşi şi frînţi de trudă/ Cu frunţi de grea sudoare ude;/ Aveţi o ţară blestemată,/ Şi-un împărat ce nu aude!”

În aceeaşi „Gazetă a Transilvaniei”, Cotruş va semna şi alte poezii pe această temă, cum ar fi cea intitulată Cîntec. Basarabia, în care ţara de dincolo de Prut e văzută ca o adevărată închisoare a popoarelor, o cuşcă sinistră în care legile sînt „chei de puşcărie”. Iată poezia: „O! Patrie, cu cîntece de ură,/ Te încunună viaţa mea pustie;/ Că Fărdelegea e a ta coroană/ Şi legile-ţi sînt chei de puşcărie! // Frumoşi sînt munţii şi-ale tale rîuri,/ Frumoşi ţi-s codrii, stepele bizare,/ Dar marele nost secol te socoate/ O cuşcă mizerabilă de fiare.// Tu dai porunci şi-ai tăi călăi ascultă/ Căci tu ursit-ai mii şi mii să moară:/ Şi ţi-ai uitat că eşti în Europa,/ Rusie, tu, ţara mea barbară!”

O nouă poezie a lui Aron Cotruş apare peste puţină vreme în aceeaşi revistă de la Braşov, la care colabora mai intens. Ea se intitulează Copiii Basarabiei plîng, fiind reprodusă apoi şi în gazeta „România nouă” de la Chişinău, din 17 februarie 1918, însoţită de o notă în care se spunea: „Cine ar fi crezut atunci ca ea să fie publicată aşa cum a scris-o poetul tocmai în Basarabia, unde au fost aceleaşi dureri ca şi la noi? Acum, cînd simţim mai mult ca oricînd dorul nepotolit după Ardealul nostru, versurile aprinse ale acestei poezii vor trezi desigur simţiri adînci şi-n inima fraţilor noştri din Basarabia”. Merită acum să ascultăm şi glasul poetului: „Noi te-am iubit şi te-am iubit oricînd/ Cu suflet împăcat ori sîngerînd…/ Noi te-am iubit/ Şi te-om iubi necontenit, / Cu sumbrii tăi străjeri,/ O, Românie ţară de dureri…/ Privim ades la graniţele tale/ Şi ne cuprinde-o zdrobitoare jale…/ Din prag de mormînt,/ Privim spre zarea cerului tău sfînt./ Şi-n jalnica robie,/ Mult aşteptăm noi ceasul ce nu mai vrea să vie,/ Iar fiii noştri, strînşi de legi barbare, / Cresc în iubirea ta fără hotare…// Pămîntul sfînt, întregul tău avut, / De la Carpaţi la Dunăre şi Prut/ Şi rîurile tale de argint/ Şi codrii tăi/ ne cheamă şi ne mint…/ Ne cheamă-ntinsul tău cu tot ce ai, /Ne cheamă-al doinei grai, /Ne cheamă tainic serile-ţi de foc/ Şi palizi-ţi iobagi fără noroc…”

Deşi se aşează sub semnul versului bocitor şi oracular al lui Goga, poezia reuşeşte în cele din urmă să atingă şi o coardă optimistă, de încredere în ziua dreptăţii ce urmează să se arate: „În aşteptarea zilei sfinte/ Ce ne-ndulceşte şi ne minte, / Noi doine îţi doinim, să ne auzi…/ Noi îţi doinim încă-n acelaşi grai,/ Ce-a răsunat din vremile străbune, / De la întîii voievozi şi crai / Şi graiul nostru-i grai de rugăciune,/ Ce peste munţi spre Bucureşti şi Peleş trece…/ Cînd tot cuprinsu-ţi de război se gată…/ Şi dacă astăzi ceasul nostru n-o să bată,/ El nu va mai veni, vai, niciodată!”

La dublul centenar al răpirii Basarabiei pe care îl trăim zilele acestea, gîndul nostru se îndreaptă din nou către fraţii noştri din Basarabia şi aşteptăm de la veacul XXI alte legi şi rezoluţii, care să facă să înceteze odată urmările unui pact nesăbuit, Ribbentrop-Molotov, căci sîntem singurul popor de pe glob care trăim în două ţări. O asemenea aberaţie nu poate dura la nesfîrşit, aşa după cum tot ceea ce e strîmb şi nedrept pe lume este, pînă la urmă, sortit pieirii!

Mircea POPA