„SCRISORILE” lui DUMITRU RADU POPESCU

 În fiecare a doua decadă a lunii august ne gîndim la „zodia Leului”, viaţa şi opera Acad. Dumitru Radu Popescu, cel mai valoros prozator şi dramaturg din ultimii 50 de ani, într-o listă („Lista lui Manolescu”), publicată în „Istoria critică a literaturii române” (2008) de un fost „adversar” al său; iată ordinea: „D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban, Aug. Buzura, Gabriela Adameşteanu ş.a.”.

Scriitor complet (exersîndu-se în toate genurile literaturii: schiţă, povestire, nuvelă, eseu; autor de scenarii de film, popular fiind Păcală – 1973, autor de romane şi peste 30 de piese de teatru: drame, farse, comedii), DUMITRU RADU POPESCU a pornit din Transilvania, fiind redactorul-şef al „TRIBUNEI” timp de 12 ani, în aceeaşi vreme preşedinte al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (în 1976, pentru întîia oară numărul scriitorilor români egalîndu-l pe acela al scriitorilor de alte etnii, luaţi la un loc). D.R.P. a devenit Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (1981-1989) şi a continuat o idee clasică, întemeietoare, aceea că scriitorul este, întîi, autor de beletristică (arte frumoase) şi, în alt plan imediat, „de artă a secundarului” (teorie literară impusă de un român, Virgil Nemoianu, în spaţiul anglofon, în 1988), prin participarea cronicarilor, recenzenţilor, sociologilor, politologilor – aparţinînd ştiinţelor pozitive, publicisticii diverse etc.

Ce s-a întîmplat, însă, după 1989 ? De ce e împinsă cultura scrisă într-o îndîrjită criză? Cum s-a „democratizat” arta cuvîntului, încît, confuziv, să se creadă că e depăşită de arta (artele) imaginii?… Un răspuns l-a dat Preşedintele actual al Uniunii Scriitorilor (care este şi om politic: ambasador al României la UNESCO), afirmînd că „avem peste 6000 de membri ai Uniunii Scriitorilor, încît am devenit cea mai mare societate de creatori din Uniunea Europeană”. (Afirmaţia a fost făcută de N. Manolescu în 2009, la Centenarul Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre întemeietori fiind însuşi Mihail Sadoveanu)! Cu o altă ocazie, dl. Preşedinte în funcţiune a adăugat: „peste jumătate din membrii Uniunii… nu sînt autori de beletristică (originală), ci autori de «literatură diversă», în afara genurilor; adică universitari: lectori, doctori şi doctoranzi, «confi», autori de cursuri, aflaţi la un pas de conferinţele «audio-vizuale», pentru mase. Numeroase doctorate sînt publicate şi drept «opere» de critică, istorie literară, sociologie etc.” Aşa stau, iată, lucrurile, inclusiv la Cluj-Napoca.

Acad. scriitor Dumitru Radu Popescu a publicat, în ultimul timp, în mai multe reviste din ţară, un număr de confesiuni, „spovedanii”, proze „la persoana întîi”, care au intrat în tipar la editura „Scrisul Românesc” sub titlul „SCRISORI”. (De altfel, toţi cititorii cunosc şi practică, şi ei, acest gen vechi al literaturii, mai ales cînd sînt îndrăgostiţi, sau cînd se apropie de moarte şi îşi gîndesc testamentul, care e tot o scrisoare către urmaşi!…) De la împăraţii romani şi apostolii creştini, trecînd prin Montaigne şi Mme. De Stael, ajungînd pînă la Pavese şi Albert Camus (Scrisori către un prieten german), scrisoarea l-a transformat pe epistolier (care aştepta un răspuns, prin poştă) în scriitor de… literatură, precum Rousseau (de la sintagma a scrie, scris, scriere, scrib), esenţială, simbolică sintagmă latină.

Aceste SCRISORI ale Acad. Dumitru Radu Popescu, adresîndu-se unor personalităţi reprezentative ale spiritului şi civilizaţiei româneşti, au în vedere uriaşa masă a cititorilor culturii scrise şi tipărite, ca o formă de „captaţio benevolente”, aproape populară.

Oamenii (şi publicul) către care, printr-o veche „convenţie” a artei, se adresează Acad. DUMITRU RADU POPESCU nu sînt „spectatori de nişă”, ci acei numeroşi, anonimi, care au fixat, prin timp, tirajele romanelor şi cărţilor sale. Temele sale sînt „obsesii la zi”: de ce ni s-a „manelizat” viaţa, educaţia, cultura, într-atît încît să socotim un moto al epocii noastre expresia unui „versificator”: „Puşca! Şi cureaua lată!”… De ce scoţîndu-se icoanele (chipurile) lui Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Rebreanu din cărţile de şcoală, acei „noi cenzori” participă la demolarea unei „catedrale”: catedrala Limbii Române!..

Într-o celebră scrisoare (literară) a fraţilor Heinrich şi Thomas Mann, spre redacţia publicaţiei pariziene „EUROPE”, din decembrie 1928, cînd se împliniseră 10 ani de la încheierea primului război mondial, aceştia au stăruit asupra unei fraze esenţiale: „să reconciliem aceste popoare ale noastre – pentru că visul Statelor Unite ale Europei rămîne o idee franceză”. Aceeaşi idee o va relua Camus, în Scrisorile sale către un prieten german, imediat după 1946.

Scrisoarea, un vechi gen al literaturii a fost, prin veacuri, o întreprindere aspră, împăcînd proza, memorialistica, spovedania, aproape religioase, cu eseul, relevînd acea vrajă indescriptibilă a uneia din „misiile” esenţiale, cea de scriitor.

Socotindu-le o operă profund originală de beletristică, „SCRISORILE” Acad. D.R. Popescu ne relevă, după fragmentele publicate în reviste, drama „unui popor întreg (nu doar un cetăţean) turmentat”, într-o piesă de teatru (caragialesc), din care nu reuşim să ieşim!… E un însemn „etern” acest gen literar al Scrisorii, cu care nenea Iancu şi-a numit chiar o capodoperă a sa; şi a permanenţei ideii de AUTOR. Chiar şi tizul lui Dumitru Radu Popescu: C.T. (Cristian Tudor) Popescu semnează, mai nou, obstinent, chiar şi în emisiunile sale copleşitoare „audio-vizuale”, imprimate „digital” – „scriitor şi jurnalist”.

Fiindcă amîndoi sînt creatori de cultură scrisă, născuţi sub „zodia Leului albastru”.

Constantin ZĂRNESCU