Academicianul Ioan-Aurel Pop: Clujul și avatarurile sale

Un documentar unic prin referințele istorice pe care le conține, intitulat „Clujul și avatarurile sale”, a fost încredințat spre publicare cotidianului „Făclia” de academicianul prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop. Reputatul istoric clujean dezvoltă, fără nici o undă de părtinire, tema etnicității în așezarea seculară din inima Transilvaniei, evidențiind că în Dacia preromană Clujul din zilele noastre se chema ”Napuca și era un sat, un vicus sau pagus”. Cuceritorii romani au fost cei care au ridicat orașul Napoca pe locul satului dacic și „i-au schimbat, în timp scurt, structura etnică”. Cetatea a fost declarată municipiu în jurul anului 124 d. Hr. iar ulterior a devenit «colonie», cel mai înalt rang urban din Imperiul Roman. „Clujul nu a fost mereu, cum se crede, înainte de 1918, oraș maghiar și nu maghiarii au fost întotdeauna populația sa de bază. Orașele și-au schimbat mult mai ușor structura populației decât satele. Nu degeaba, «veșnicia s-a născut la sat», vorba lui Blaga”, ne spune academicianul clujean.

El evidențiază și sugestiva analogie dintre numele primului voievod atestat al Transilvaniei, Gelu (Gelou), menționat în cronica Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) a notarului anonim al regelui Bela, și proveniența toponimicului Gilău – comuna clujeană în care, pe Dealul Cetății, a fost descoperită așezarea fortificată a voievodului Gelu „dux Blacorum et Sclavorum”, conform consemnărilor cronicarului amintit. Ani mai tărziu, „coloniștii germani cunoscuți cu numele de sași au găsit Napoca pe Valea Someșului Mic și, între secolele al XIII-lea și al XV-lea, orașul a fost german, condus după dreptul german. Clujul făcea parte dintre cele «șapte cetăți» care au dat numele german de Siebenbürgen al Transilvaniei. În 1316, Clujul primește de la Carol Robert de Anjou privilegiul de «oraș liber regesc». Pe la 1349, acești germani (sași) au căpătat de la papă dreptul să-și facă biserică parohială de piatră (terminată după un secol), cu hramul Sf. Mihail”.

Am însoțit documentarul prestigiosului istoric Ioan-Aurel Pop cu sugestive imagini de arhivă.

Redăm integral textul documentarului redactat de academicinul clujean.

Carmen Fărcașiu

 Biserica „Sfântul Mihail”, construită începând cu anul 1349. Turnul edificiului a fost ridicat în perioada 1837-1862, după planurile arhitectului Georg Winkler. Până în anul 1860, lângă biserică funcționau sumedenie de spații comerciale. Veniturile bisericii provenite din închirierea acestor spații, au fost consemnate în registrele ecleziale în fiecare an

„Proverbul latin nomen est omen, adică „numele este semn” sau destin, vrea să spună că numele oricărui om sau loc cuprinde în el o soartă, un fel de a fi și explică un anumit traseu în viață sau în istorie. Poate să fie așa sau nu. Cine știe? Recent, am asistat la o adunare în care se prezenta și se lăuda o carte de amintiri foarte bine scrisă. Autorul nu avea prejudecăți naționale și vorbea despre ce și cum s-a făurit în Cluj-Napoca de-a lungul timpului. La un moment dat, cineva a susținut că „ungurii au construit ceea ce este important și durabil în Cluj”, ceea ce este bine să spunem, să recunoaștem. Firește că este bine, dar ne putem întreba care „unguri” și când. „Când-ul” nu era greu de ghicit, fiindcă era vorba de mai toată istoria de dinainte de 1918. Dar Clujul nu a fost mereu, cum se crede, înainte de 1918, oraș maghiar și nu maghiarii au fost întotdeauna populația sa de bază. Orașele și-au schimbat mult mai ușor structura populației decât satele. Nu degeaba, „veșnicia s-a născut la sat”, vorba lui Blaga.

Azi, conform recensământului din 2022, sunt în Cluj-Napoca aproape 300 000 de locuitori (asta fără Florești, Baciu, Sânnicoară, Apahida, Feleacu etc.). Circa 80% dintre clujeni sunt români, iar 11,72%, adică 33.603 de oameni sunt maghiari. Natural, ca întotdeauna, datele de acest fel sunt relative. La rigoare, se poate admite că ar fi mai mulți maghiari în Cluj (poate cam 15%), fiindcă nu toți locuitorii s-au lăsat recenzați, deși nimeni n-a dovedit că maghiarii s-au sustras măsurătorii mai mult decât românii. Să vedem cum s-a ajuns aici.

Înainte de cucerirea romană, Clujul se chema Napuca și era un sat, un vicus sau pagus

La început, înainte de cucerirea romană – conform unor date foarte puține și nesigure – așezarea existentă în hotarul Clujului de azi se chema Napuca și era un sat, un vicus sau pagus, cum ar fi spus romanii și cum au scris-o, de altminteri. Asta se întâmpla în Dacia preromană, în perioada regatelor dacice de la Burebista la Decebal (secolul I î. Hr. – secolul I d. Hr.) și, probabil, cu ceva timp înainte. Lumea se miră câteodată și se întreabă cum de „marele Cluj” era doar un sat. E simplu, înainte de romani nu existau orașe în Dacia. Dacia preromană nu a cunoscut civilizația urbană propriu-zisă. Dacii aveau doar sate, eventual târguri (oppida) și cetăți de pământ și de piatră pe înălțimi, cele de piatră aflându-se mai ales în zona Munților Orăștiei (Șureanu). Din satul Napuca, romanii au făcut orașul Napoca și i-au schimbat, în timp scurt, structura etnică. Dacii, puțini câți mai rămăseseră, după cele două distrugătoare războaie și după cam două decenii de lupte, de la Domițian până la Traian (din perspectivă dacică, de la Duras până la moartea lui Decebal, adică dintre anii 86 și 106 d. Hr.), au fost repede risipiți, asimilați, înghițiți de tăvălugul Romei cuceritoare. Dacă știm care era densitatea populației de atunci, putem înțelege mai bine: dacii erau (în jurul anului 106 d. Hr.) maximum 2-3 locuitori pe km pătrat, pe când în imperiu erau cam 15-20 de locuitori pe km pătrat. În afara Imperiului, în Occident erau cam 4-5 locuitori pe km pătrat, dar în Orientul Europei erau mai puțini; în plus, „Dacia fusese secătuită de bărbați” valizi (după cum spune Eutropius), adică, la venirea romanilor, predominau femeile, copiii și bătrânii.

Romanii au venit în număr foarte mare (numai legiunile erau la început patru, plus trupele auxiliare, adică vreo 40 000 de bărbați), din mai multe motive, inclusiv din setea de aur. Cohorte de civili s-au relocat în Dacia, la ordinul împăratului sau în mod privat, având în minte mirajul îmbogățirii. Natural, nu erau toți din Italia, dar toți vorbeau latinește (bine sau stricat) ca să se poată înțelege. Limba latină era limba oficială a Imperiului, dar și limba de comunicare. Pe la 124 d. Hr., Napoca este declarată oficial municipiu și apoi, după câteva decenii, „colonie”, adică un fel de Romă mai mică, un oraș organizat exact ca Roma. Rangul de „colonie” era cel mai înalt rang urban din statul roman. Este clar că, pe la finele secolului al III-lea, tot orașul vorbea latinește. După retragerea administrației romane (circa 275 d. Hr.), orașul a mai funcționat cam o jumătate de secol, cu vechea populație prezentă. Apoi, odată cu venirea „barbarilor” (grupurilor de migratori), lucrurile s-au schimbat. Orașul roman era înconjurat cu ziduri (acum dărăpănate) care se vedeau de la distanță, iar hoardele goților, hunilor, gepizilor, avarilor etc. atacau în primul rând aceste ademenitoare așezări, considerate bogate și bune de prădat. Astfel, după circa 450, orașul vechi este părăsit, locuitorii refugiindu-se în pădurile, pe dealurile și văile din jur, din apropiere. Migratorii nu s-au așezat în zonă decât în număr foarte mic și pentru timp scurt, fiindcă scopul lor era jefuirea Romei, a Romei celei vechi și a Noii Rome (Constantinopol). Ei credeau că acolo, în capitale, aveau să găsească bogății fabuloase. Singurii care s-au așezat în parte printre latinofoni (daco-romani) au fost slavii, care aveau o particularitate față de alți „barbari”: știau să are și să semene. Cu alte cuvinte, slavii nu trăiau doar din jaf, ci făceau și agricultură. Astfel, de prin secolele al V-lea – al VI-lea, avem pe Valea Someșului Mic o populație latinofonă amestecată cu una slavă. Slavii sunt singurii alogeni care au conviețuit cu daco-romanii, aflați pe cale de a deveni români și le-au influențat în mod notabil viața și limba. Dar nu în așa măsură încât să le modifice caracterul romanic.

Primele incursiuni ale migratorilor unguri

Pe la anul 900, când au avut loc primele incursiuni de pradă ale migratorilor unguri, veniți – paradoxal – dinspre vest spre est, fiindcă tocmai descinseseră (dinspre nordul Mării Negre prin Carpații Păduroși) în Pannonia, în regiunea Clujului funcționa un voievodat româno-slav. Cea mai veche cronică ungară (cu nucleul ei arhaic făcut sub regele Bela I, pe la anii 1060) zice că iscoada Ogmand, trimisă de conducătorul Tuhutum, a descoperit în „Țara de dincolo de pădure” (Ultra Silvam) un anumit duce român (quidam Blacus), Gelou, care avea domnia/ stăpânirea (dominium habebat) peste români și slavi și care, fugind spre cetatea lui de lângă râul Someș (castrum suum iuxta fluvium Zamus positum), a fost prins la Gilău (Gelou, cu numele luat de la duce) și ucis. Gilăul este cam la 15 km de Cluj și cetatea în cauză (nenumită), spre care se refugia cel urmărit, trebuie să fi fost Clujul, unde Gelou folosise vechea fortificație romană (încă parțial în picioare) drept cetate a sa.

După moartea lui Gelou, deși puținii unguri veniți „își dăduseră dreapta” (dextra dandum) cu românii și slavii, locul se va fi risipit din nou, populația trăind prin colțurile ferite din jur, după cum arată arheologia. În curând, adică peste vreo trei secole și jumătate, prin anii 1260, peste vechii locuitori pomeniți avea să vină un nou val străin (nu mai mare de câteva sute de oameni); este vorba despre coloniștii germani (germanici), invitați în Regatul Ungariei încă înainte, cu vreun secol în urmă. Și au tot venit, însoțiți de un fel de ghizi, numiți locatori (greavi). Ei vor fi cunoscuți nu numele de sași. Aici, printre români și unguri (slavii erau deja asimilați), sașii au găsit pe Valea Someșului Mic locul strategic de pe malul râului, unde romanii avuseseră cetatea lor înconjurată cu ziduri. Aproape acolo și-au făcut și ei cetatea, după modelul burgurilor germane. Astfel, între secolele al XIII-lea și al XV-lea, orașul apărat așa de bine a fost, „între ziduri” (intra muros), un oraș german, condus după dreptul german. Clujul făcea parte dintre cele „șapte cetăți” care au dat numele german, de Siebenbürgen, al Transilvaniei. În 1316, Clujul primește de la Carol Robert de Anjou privilegiul de „oraș liber regesc”. Pe la 1349, acești germani (sași) au căpătat de la papă dreptul să-și facă biserică parohială de piatră (terminată după un secol), cu hramul Sf. Mihail; după mărimea ei, ne putem da seama cam câți locuitori avea atunci orașul, adică circa 1500- 2000. Prin 1373, „maeștrii” germani clujeni Martin și George construiesc statuia Sf. Gheorghe ucigând balaurul, al cărui original în piatră se păstrează încă la Praga. Copia din bronz de la Cluj datează de pe la 1900. Românii (și maghiarii la început) au continuat să trăiască în afara zidurilor, în satele foarte apropiate sau chiar în „cartierele” mărginașe, lipite de ziduri, dar înafara lor. Acești „outsideri” interacționau cu locuitorii sași ai cetății, intrau în cetate, vindeau și cumpărau, aprovizionau cetatea, făceau muncile grele de acolo, dar ieșeau seara, când se închideau porțile și se duceau la casele lor „de la țară”. Încă din secolul al XIII-lea, unii maghiari au început să se așeze stabil în cetate, dar românii nu. Oare de ce? Din cauza confesiunii. Ungurii erau (romano-)catolici ca sașii, pe când românii erau bizantini, adică ortodocși, numiți „schismatici”, în sens peiorativ, de catolici. Ungurii stabiliți în interiorul zidurilor se puteau duce liniștiți la biserica săsească. Nu se punea problema înțelegerii slujbei, fiindcă serviciul religios era în latină și nici sașii nu înțelegeau nimic. Românii stabiliți în cetate (foarte puțini, fiindcă ei nu aveau posibilități financiare) nu au avut voie să-și ridice biserici de-ale lor, nici măcar de lemn, cum aveau în afara cetății și, treptat, și-au schimbat confesiunea și apoi etnia. Era imposibil să locuiești stabil într-un loc, ca ortodox, dacă nu aveai edificiu de rugăciune, de botez, de nuntire, de îngropare, aspecte care făceau parte din esența vieții omului medieval. Pe la anii 1440, când viitorul rege Matia, fiul românului Iancu de Hunedoara și al unei nobile maghiare s-a născut la Cluj, în hanul unui localnic sas, orașul avea deja o populație maghiară notabilă, poate cam o treime spre jumătate. Astfel, pe la 1458, regele Matia a decis ca juzii (primarii) să fie alternativ, sași și unguri, câte un an și să alterneze etnic și titularii altor instituții, de exemplu, preoții bisericii Sf. Mihail.

Pe la 1550, când se impunea Reforma protestantă, maghiarii încep să predomine treptat. Ca dovadă, sașii Kaspar de Helth (Gaspar Heltai), originar din Cisnădie, Franz David (David Ferenc) își schimbă în mod aproape voluntar etnia și devin maghiari, inclusiv din motive economice (era mai avantajos în afaceri, chiar și în cele tipografice, să fii maghiar, fiindcă profitul era mai mare). Totuși, sașii continuă să fie numeroși în Cluj, deși după Reformă se trece și la folosirea limbii maghiare în serviciul religios. (abia austriecii, spre 1700, o redau confesiunii inițiale romano-catolice). Unii locuitori sași și maghiari ai orașului au trecut atunci într-o viață prin patru confesiuni creștine: s-au născut romano-catolici, au ajuns luterani, apoi calvini și au murit unitarieni. Cel mai bun exemplu clujean de acest fel este episcopul Francisc David (dar la fel a făcut și principele Ioan Sigismund). Populația maghiară a tot crescut ca număr, deși stăpânirea austriacă, impusă pe la 1690-1700, a încurajat noi colonizări cu populație germană și la Cluj. În timpurile moderne, după secolul al XVI-lea, când zidurile orașului nu mai aveau importanța de odinioară, orașul le apare vizitatorilor cu trei cartiere, unul maghiar, altul german și altul românesc (acesta fiind situat în afara zidurilor). Dar românii erau strâns legați de oraș chiar de la începuturile sale, din moment ce felecanii păzeau drumurile de hoți încă din secolul al XIV-lea și din moment ce singura mitropolie românească medievală din Transilvania este creată pe domeniul regal al Clujului, la Feleac, pe la anii 1480, cu înalta voie a lui Matia Corvin și cu sprijinul domniei Moldovei lui Ștefan cel Mare.

Diferențele față de Brașov și Sibiu

Astfel, etnicitatea continuă să aibă importanța ei. Transilvania făcea parte dintre „țările istorice” maghiare (adică ale coroanei ungare) și nu austriece, iar Clujul, odată cu Epoca Modernă, se transformă în citadelă a nobilimii maghiare. De ce Brașovul și Sibiul nu au avut aceeași soartă? Pentru că ele au rămas în stăpânirea sașilor, fiind recunoscute cu privilegii pe „Pământul Crăiesc” (mai ales după formarea „Universității sașilor”, în secolul al XV-lea), pe când Clujul a încăput pe „Pământul nobiliar” (considerat maghiar) al celor șapte comitate. Caracterul ungar al Clujului s-a întărit în secolul al XIX-lea și mai ales în timpul Imperiului Austro-Ungar care a durat circa cinci decenii (1867-1918) și cu ocazia „Sărbătorii Mileniului”. La 1910, Clujul avea cam 80 000 de locuitori din care două treimi erau maghiari; dacă se numără și evreii maghiarofoni, atunci erau peste trei sferturi vorbitori de maghiară. După unirea Transilvaniei cu România, proporția locuitorilor Clujului s-a modificat substanțial în timp, încât azi aproape 80% dintre locuitori sunt români. Firește, în timpul comunismului (1948-1989), s-au luat și măsuri de industrializare forțată care au determinat mișcări ale populației și cu scop de „românizare”, dar nu aceasta e cauza principală a transformării Clujului în oraș românesc. Cauza este una generală: orașele capătă în scurt timp – dacă nu există măsuri coercitive – structura etnică a Hinterlandului lor, or satele care înconjoară în apropiere sau mai departe Clujul sunt mai toate sate românești sau majoritar românești; în plus, populația urbană are cea mai mare mobilitate etnică și se schimbă ușor după etnia elitei politice, după specificul stăpânirii. Un exemplu eclatant este cel al armenilor din Gherla, care au venit pe la anii 1670, ca „moldoveni”, vorbitori de limbă română, în frunte cu un episcop numit Vărzărescu, iar după două-trei generații, elita lor s-a maghiarizat, în conformitate cu limba elitei ungare a Transilvaniei din comitate. Procesul de maghiarizare a armenilor a devenit general în timpul dualismului austro-ungar.

Așadar, Clujul, fiind situat în România (în ciuda tradiției sale multiculturale sau a predominanței germane și maghiare din trecut), este azi un oraș românesc. Să recapitulăm! Clujul a fost la început un sat locuit de daci. După anul 106, a devenit oraș (municipiu și colonie) înconjurat cu ziduri (castru), locuit de daco-romani. Apoi locul a fost părăsit treptat, dar folosit sporadic mereu de populația locală daco-romană și de migratori. Se pare că pe la anul 900, vechiul castru era cetatea-capitală a ducelui (voievodului) român Gelou. Pe la 1260, au venit „oaspeții” sași și orașul dintre ziduri a devenit german. La scurt timp, treptat, a ajuns să fie germano-maghiar. După căderea Regatului Ungariei sub turci (1541), formarea Principatului Transilvaniei (1541) și impunerea Reformei protestante, orașul devine majoritar maghiar și rămâne așa până la 1918. După unirea Transilvaniei cu România, Clujul se transformă în oraș românesc. Încă din Evul Mediu, se înregistrează în Cluj și o populație evreiască, care crește în număr în secolul al XIX-lea. Ea a adoptat oficial limba maghiară. Și numele orașului a fost mereu diferit: Napuca sub daci, Napoca sub romani, Clus/Culus/ Clusa în latina Evului Mediu, Klausenburg în germană, Kolozsvár în maghiară, Cluj în românește și Cluj-Napoca, din 1974 încoace. Numele acesta ultim de Napoca (dispărut și nefolosit în timpurile moderne) a stârnit comentarii critice ironice, mai blânde sau mai vehemente, pentru că a fost pus în anii comunismului, ca să demonstreze „permanența, continuitatea și unitatea” românilor de origine daco-romană. Aceasta va fi fost intenția politicienilor de atunci, dar între timp – a trecut mai bine de o jumătate de secol de atunci! – el a intrat în conștiința publică și schimbarea ar fi o complicație în plus. Pe de altă parte, românii, deși sunt etnic amestecați ca toate popoarele, au o bază etnică și culturală daco-romană (mai ales romană), în primul rând prin limba neolatină pe care o vorbesc. Mai trebuie spus un detaliu: numele de Clus, devenit Cluj, vine din limba latină (clausus înseamnă loc strâmt, închis, ascuns) și păstrarea sa în limba vorbită nu putea să fie făcută decât de populația locală latinofonă, adică de români. Germanii au în limba lor un substantiv asemănător (preluat, se pare, tot din latină), dar numele Clujului nu poate veni de la germani fiindcă este pomenit la 1167 (castrum Clus), adică înainte de venirea „oaspeților” la 1260. Remarcăm identitatea dintre forma latină și pronunția românească a numelui. Asemănarea dintre Clus și Klaus a ajutat însă la adoptarea și fixarea numelui de Klausenburg în săsește.

Cine a făcut palatele impozante din centrul Clujului.

Astfel, e greu de spus cine a făcut palatele impozante din centrul Clujului. Sigur, de pe la 1100-1200, stăpânirea Transilvaniei a aparținut Regatului Ungariei până când acesta s-a destrămat la 1541. Apoi, sub principat, în fruntea Transilvaniei s-au aflat cele „trei națiuni și patru religii” (fără români și fără confesiunea/ confesiunile lor), dar în Cluj au dominat maghiarii, mai ales nobilii maghiari. Apoi, de pe la 1700, au venit austriecii, dar conducerea în Transilvania, în comitate, au avut-o tot elitele maghiare. Clujul a ajuns să fie capitala Transilvaniei, cu limba oficială a cetății maghiara. Însă mâna de lucru brută din Cluj era formată în mare parte din români, care veneau dimineața și ieșeau pe porțile care se închideau seara. Prima biserică românească din Cluj, dintre ziduri (în cetate), s-a permis și s-a făcut (și aceasta printr-un subterfugiu) abia la 1803 și nu a fost ortodoxă, ci greco-catolică (Biserica „Bob”, în care s-au căsătorit Veronica și Ștefan Micle). S-au păstrat în arhive liste de lucrători din timpurile mai noi și se vede clar forma numelor lor românești. Primele recensăminte austriece, făcute periodic după 1700, arată că proporția românilor a rămas constantă în Transilvania, de circa două treimi din populația totală, cealaltă treime fiind formată din unguri, germani, evrei, armeni, slavi, romi etc. Viața orașului nu a fost tulburată de mari conflicte etnice și religioase (deși, în perioada Reformei, au fost și bătăi în centrul Clujului între catolici și luterani, între luterani și calvini, între calvini și unitarieni, între catolici și unitarieni etc.), dar tensiunea a fost uneori foarte ridicată. Nu mai devreme decât în 1601, pe când principele român Mihai Viteazul (care domnea în Transilvania în numele împăratului și care lăsase un jude român al Clujului și o trupă românească de pază) se afla la Viena și la Praga, căpitanul lui, numit Baba Novac, era ars pe rug de către capii nobilimii maghiare, lângă zidul cetății. La fel, în 1849, cu ocazia frământărilor politice și militare din timpul revoluției, pastorul sas Stefan Ludwig Roth, a fost executat prin decizia „tribunalului de sânge” al nobilimii maghiare de la Cluj, fiindcă apărase drepturile sașilor și românilor. Amestecul politicului a fost mereu acela care a produs conflicte de mai mare amploare. Altminteri, oamenii de rând au trăit în pace, au conviețuit și au împrumutat obiceiuri bune unii de la alții. De aceea, deși etnicitatea și confesiunea ne pândesc la tot pasul, este riscant să spui că „numai ungurii au făcut”, „numai germanii au făcut” ori „numai românii au făcut”. Toți au făcut de toate, bune și rele, fiindcă au trăit împreună. Natural, „sub unguri” s-au construit multe, dar și „sub germani” (mai devreme) sau „sub romani” (și mai devreme). Totuși, între cei care au muncit, au pus umărul, au produs cele necesare traiului au fost șiromânii. Invers, de când Transilvania face parte din România, sunt mulți maghiari, germani, evrei care au dat naștere unor opere importante în Cluj. Ba, „sub unguri” (politic vorbind), au fost adesea în Cluj mai mulți germani, români și evrei luați la un loc decât unguri. Câteodată, este greu de spus dacă e mai important arhitectul sau constructorul, comanditarul sau executantul, așa că judecățile de valoare trebuie temperate. Orașul – și cel de demult, și cel actual – este al tuturor cetățenilor lui, doar că astăzi el face parte din România și, în mod conștient pentru prima oară, din Europa și asta îi ocupă tot timpul”.

Ioan-Aurel Pop