Un an de provocări pentru Serviciul de Ambulanță Județean Cluj

„A fost, la un moment dat, o solicitare din Apahida: «Vă  rog să veniți și să îl luați pe vecinul, că acum a sosit din Italia. Este dincolo de gard și eu nu vreau ca vântul să aducă virusul ăsta pe familia mea».

Au fost, la începutul pandemiei, foarte multe și necunoscute și au fost și întâmplări, acum putem să zicem distractive, dar nu au fost chiar distractive la momentul respectiv” – își amintește  managerul general al Serviciului Județean de Ambulanță Cluj, dr. Horia SIMU.

– Cât de greu a fost „anul covid” la Serviciul Județean de Ambulanță Cluj?  

– Pentru Serviciul Județean de Ambulanță Cluj, anul 2020 a fost un an de provocări, așa cum a fost, cred, pentru întreaga planetă. Începând din luna februarie, chiar, au început aceste provocări noi, o luptă cu ceva despre care la ora aceea nu cunoșteai prea multe. Erau acele reactualizări de caz care erau din șapte în șapte zile, ale Institutului Național de Sănătate Publică. Pe urmă erau știrile. Țin minte că era știrea despre nava de croazieră Diamond Princess, pe care sunt nu știu câți izolați, pe Marea Japoniei, din cauza unui virus nou, care e foarte infecțios, care se poate lua și de pe suprafețe. Nu se știa efectul lui asupra omului. Chiar țin minte primele definiții de caz: erau „virus care poate avea transmitere în grup, dar e puțin probabil transmitere comunitară, în anumite zone, China sau Veneto-Lombardia”.

Pe urmă au început să fie perioadele de carantină, cu provocări noi. Ambulanța  prelua pacienți de la zona tampon, împreună cu poliția, cu jandarmeria, pacienți suspecți care trebuie duși în acele centre de carantină unde să stea 14 zile.

O altă provocare: materialele sanitare, care erau cu totul altele față de luna decembrie,   în paralel cu lipsa lor pe plan mondial și cu creșterea prețurilor la acestea. O  mască chirurgicală clasică ajunsese, de la 20-30 de bani în luna decembrie, la aproape un euro,  într-o anumită perioadă.

– Eu țin minte că am cumpărat măști la 6 și chiar 8 lei. Ca să nu mai zic de prețurile la care ajunsese banalul alcool sanitar!

– Da, erau creșteri enorme ale prețurilor, iar lumea era speriată. Fiecare își spunea: „Nu știm cu ce ne luptăm. Stăm închiși în casă. Oare noi vom păți ceva? Ce înseamnă să pățim ceva?”.

Provocările au fost lanț, și cu prespitalul și cu spitalele. Țin minte că în aprilie am avut vreo 10 întâlniri în cadrul unui grup constituit la Prefectură, grup medical care există și acum, întâlniri în care încercam să ne „armonizăm” cu toate informațiile care veneau de la București sau din plan extern: circuite noi, proceduri de dezinfecție, embolizări. Existau și până acum, pentru anumite boli contagioase, dar atunci ne aflam, și ne aflăm, de fapt, și acum, în fața unei boli definită ca înalt contagioasă.

Apoi, altă provocare: circuitele în sine. O ambulanță, după ce transportă un pacient sau merge la o intervenție de covid-19, trebuie să meargă în spațiile de dezinfecție. Acum e circuit nou. Așa cum au apărut acele corturi de triaj la fiecare spital și care încet, încet, acum fac parte din peisajul „normal”, tot așa, circuitul epidemiologic al ambulanței trebuie să includă spațiul de dezinfecție, nebulizare, ca atunci când pleacă la următorul caz acea ambulanță să știi că nu a rămas urmă de covid înăuntru. Și, bineînțeles, nici pe echipamentele de protecție.

– A fost panică în rândul personalului de la Ambulanță în perioada de început a pandemiei?

– Nu a fost panică, ci a fost un stres, un disconfort. Și la mine a fost și cred că la toată lumea a fost, disconfortul. Mai mult, te întrebai: „Cum și de la cine putem lua acest virus? Și cui îl putem da? Celor de acasă, în primul rând, rudelor, prietenilor?”

La începutul perioadei stării de urgență, când nu s-au mai putut face deplasări, a scăzut foarte mult  numărul de cazuri pentru că lumii, în general, îi era frică să sune la 112. Efectiv îi era frică! „Dacă vine și mă infectează?” sau „Dacă mă duce la spital și mă infectez de acolo?”. Era  disconfort, era panică generalizată. Țin minte că fiul meu nu mai voia să iasă afară din casă. „Nu ies!”, spunea. Sau: „Ce-i cu mașina asta cu număr de Italia, care-i parcată în fața casei?”. Deci erau niște reacții ciudate.

Îmi amintesc că a fost o solicitare din Apahida: „Vă  rog să veniți și să îl luați pe vecinul, că acum a sosit din Italia. Este dincolo de gard și eu nu vreau ca vântul să ducă virusul ăsta pe familia mea”.

Deci, au fost foarte multe și necunoscute și au fost și întâmplări, acum putem să zicem distractive, dar nu au fost chiar distractive la momentul respectiv.

– Au fost multe asemenea telefoane?

– La ora asta pot spune că au fost telefoane „ciudate”, pentru că lumea nu cunoștea. Pe de altă parte erau fake news-urile, era… vecinul care lucrează în străinătate și vine acum acasă și care e, vezi, Doamne, o bombă biologică. A fost apoi perioada Paștelui, care a însemnat un stres continuu.

… Se suna la 112 și se zicea: „Haideți, că bunica se simte rău, are dureri abdominale”. Bineînțeles că se făcea, și se face încă, acel interogatoriu clasic, în care se întreabă: „Ai intrat în contact cu cineva infectat, în ultimele două săptămâni? Ai venit de afară, dintr-o zonă endemică?”. Dar lumea nu zicea întotdeauna adevărul. Evita să spună. Ajungea echipajul la locul solicitării, iar acolo persoana care a apelat zicea: „Știți, am uitat să spun: de fapt a fost aici fratele meu, care e șofer pe TIR. A stat una, două zile, pe urmă a plecat înapoi spre… Portugalia”.

Erau foarte multe informații false date la telefon, poate tot din frica de a recunoaște eventualitatea unei infectări.

– Cine v-a ajutat în prima fază a pandemiei, aceea în care era greu să găsești materiale de protecție, mănuși, măști, dezinfectanți…? Cum v-ați procurat, în primă fază, aceste materiale absolut necesare?

– Nu numai materialele acestea sanitare, nu vorbim numai de măști, vorbim de costume, de combinezoanele de protecție, vorbim de viziere, vorbim de ochelari de protecție, botoșei, sistemul complet cu care mergi la un caz.

Era perioada stării de urgență, în care s-a închis tot ce înseamnă restaurant, tot ce înseamnă industrie. Am rămas uimit să văd cât de multe persoane, în perioada aceea, au sunat și au zis că vor să ajute. Țin minte, ne-au sunat de la o fabrică de mobilă și ne-au zis: „Avem material care este acela standard la combinezoane, material pe care noi îl folosim la mobilă, acea țesătură albă, mai deasă. Noi vă facem combinezoane din acest material”.

Viziere! Termenul de vizieră în noiembrie nu exista. Nu exista așa ceva pe piață. Foarte multe ateliere și oameni s-au oferit să ne facă, și chiar au făcut, viziere. Un meșter artizan care făcea tot felul de obiecte din piele ne-a făcut aproape 500 de viziere, din materialele lui. Au fost, apoi, restaurante care aduceau mâncare de prânz la cei care lucrau în tură. Au fost oameni care, prin relațiile proprii, au făcut rost de măști. Cum? Ei știu! Vă dați seama că erau… aur curat măștile, dezinfectanții și materialele de protecție, combinezonul.

Foarte multe persoane ne-au ajutat. Am rămas impresionat. N-am crezut că pot exista așa de multe persoane care să doneze și bani într-un cont, și materiale, când au putut să facă rost.

– În ce măsură v-au ajutat autoritățile?

– Tot timpul am fost în legătură, tot timpul a funcționat relația cu Comitetul Județean pentru Situații de Urgență. Fiind stare de urgență, noi, ca serviciu de ambulanță am intrat în subordinea ISU. Și acum se raportează de două ori pe zi stocurile de materiale, lipsurile, totul este centralizat. Ne-am ajutat reciproc, și cu Inspectoratul pentru Situații de Urgență, cu Prefectura, cu spitalele. Ajutor a existat de peste tot. Au fost și grupuri care ne-au ajutat și ne-am descurcat. Ne-am descurcat prin comunicare, nu prin orgolii. Toți luptăm cu același virus.

– Relația cu Ministerul Sănătății cum a decurs în perioada asta?

– A existat comunicare, mai ales pentru că a existat și conducerea operativă, Comitetul Național pentru Situații de Urgență. Tot timpul au fost și videoconferințe și, punctual, dacă aveai probleme, spuneai și erai ajutat cu tot ce se poate ajuta. Inclusiv transporturi aeriene de materiale sanitare și de dezinfectanți, măști etc.

– Din punctul dvs de vedere, ce vulnerabilități ale sistemului a scos în evidență pandemia asta?

– O dată, lipsa de specialiști. Putem avea spații, putem avea aparatură, dar ne trebuie și oameni. Peste tot ne trebuie oameni. Poate ar trebui o politică de recrutare țintită pe anumite specialități care sunt deficitare nu doar la noi, ci, din păcate, sunt deficitare în toată Europa. Sunt aceleași problemele pe care le-au avut toți europenii, cu resursa umană. Terapia intensivă este deficitară, medicina de urgență este deficitară, și spațiile și spitalele în sine. N-ai aparate, cumperi! Vine un om cu suflet bun și-ți cumpără un ventilator. E perfect. Dar ce faci pe urmă cu el? Îți trebuie acei doi medici de terapie intensivă și cele patru asistente, ca să poată să intre în funcție. Ați văzut: sunt, în țară, spitale cu cinci, șase ventilatoare și n-au oameni să le folosească!

– Alte vulnerabilități?

– Tot așa, numărul de personal. S-a permis, pe perioada stării de urgență și apoi pe perioada stării de alertă, angajare mai rapidă – pe bază de experiență, dosar, interviu – de asistenți medicali și ambulanțieri. Au fost deosebit de utili. Chiar au fost folosiți din plin și sunt folosiți și la ora aceasta, când, din păcate, acest virus are transmitere comunitară. Mai pe românește, eu dacă ies din birou, acum, și mă duc la magazinul de vizavi, teoretic pot lua acest virus. Nu mai este transmitere lentă, ci este transmitere comunitară intensă. Oricine poate da la oricine, dacă nu ai acea minimă protecție, masca.

– Ați avut voluntari la Ambulanță în perioada aceasta?

– Am redus numărul lor, pentru a reduce riscul infecțios. În schimb, voluntarii ne-au ajutat foarte mult pe partea de logistică, asigurând permanența farmaciei, farmacie care eliberează ambulanțelor, la schimburi de tură, sau dacă este nevoie în timpul nopții sau în timpul zilei, acele materiale sanitare de protecție. Ne-au ajutat foarte mult. Am avut voluntariat și din partea asistenților cărora, după terminarea stării de urgență, li s-a terminat contractul. A fost un vid legislativ de trei săptămâni, până când s-a permis reangajarea, tot așa, pe bază de dosar, iar în această perioadă ei au venit neplătiți, au făcut ture de zi și de noapte, ajutând la acele recoltări de probe, al căror număr a crescut foarte mult în perioada septembrie – octombrie – noiembrie – decembrie. Acei asistenți au fost voluntari, fiindcă noi cu nimic n-am avut cum să-i stimulăm.

– În tot acest an, Serviciul Județean de Ambulanță Cluj a trebuit să facă și altor urgențe, decât cele covid….

– Evident! Pe lângă urgențele covid, au fost și urgențele celelalte, care au rămas. Accidentul vascular cerebral rămâne urgență! La fel, accidentul de circulație este accident de circulație, un abdomen acut, o apendicită, un infarct miocardic, toate sunt urgențe, la fel ca anul trecut, dar sunt mai multe precauții.

– Au existat cazuri de covid-19 la SAJ Cluj?

– Bineînțeles! Peste tot acest virus există, și în spitale! Au avut și spitalele, am avut și noi. Până în prezent, din fericire nu am avut nici o situație serioasă, adică să trebuiască să fie terapie intensivă sau intuibat, cineva, sau deces, dar au fost cazuri. Deja există grup, și la alte unități există grupuri de persoane care au trecut prin boală, și care deja vor să doneze plasmă. Este un lucru extraordinar că și Clujul a început să recolteze plasma. Și toți, cel puțin de la SAJ Cluj, personalul operativ, așteaptă vaccinul, pentru că, până la urmă, e o evoluție normală a unei epidemii! Bine că a apărut acest vaccin!

– Care perioadă din an a fost cea mai grea?

– Prima perioadă, cea de necunoscut, adică martie – aprilie, până când au început să se procedureze multe activități pe plan intern, adică și la nivelul Serviciului de Ambulanță și la nivelul spitalelor, circuitele medicale.

– Sunteți optimist în privința a ceea ce ne așteaptă de aici încolo?

– Da, sunt optimist pentru că cei șase ani de Medicină ne învață așa: o epidemie are o origine, are un curs, un platou și o descreștere. Și, să dea Domnul, și un vaccin. Gândiți-vă la persoanele seropozitive, HIV, care este tot virus cu ARN, ca acest covid-19, pentru care până la ora asta nu există un vaccin! Și totuși, avem 25 de milioane, parcă, de infectați, în lume, dacă nu chiar mai mulți. Aici, în cazul covid-19, cred că a fost o mobilizare globală, pentru că… de fapt, ce face virusul ăsta? Distruge tot! Ne distruge viitorul, ne distruge economia, ne distruge visul de a merge undeva, oriunde, pe o plajă, pe un munte.

– Care este mesajul medicului Horia Simu pentru cei care încă nu cred în realitatea acestui virus?

– Virusul există. Dacă virusul n-ar fi existat, nu ne mureau atâția prieteni. Cred că toți avem în jurul nostru prieteni, cunoștințe sau vecini care au trecut prin boală sau care au boala. Protecția e sfântă. E un virus care merge pe cale respiratorie. Nu-i comodă masca, dar te protejează. Te protejează pe tine și-i protejează pe cei ai tăi în vârstă sau pe rudele tale.

M. TRIPON