Secția de spital în care „luminile nu se sting niciodată”

„Ca specialitate, un neonatolog se formează în cinci ani. Ca și clinician, totdeauna este loc să mai înveți. (La Neonatologie), ca să ai o asistentă bună, în Terapie Intensivă, îți trebuie zece ani s-o formezi, în așa fel încât să te poți baza pe tot ce face ea acolo”.

Dacă n-ai fost niciodată într-o secție de neonatologie, afirmația d-nei dr. Ligia BLAGA, medic primar pediatrie și neonatologie, șef Secție Neonatologie II – Clinica Obstetrică și Ginecologie II („Dominic Stanca”), poate să ți se pară nerealistă, dacă nu chiar bizară. Dar, după ce ai văzut copilași care la naștere cântăresc poate un pic peste 500 de grame, după ce afli cum „comunică” un neonatolog cu un astfel de copilaș, înțelegi, mai mult decât din povești, ce înseamnă o secție în care, pentru a păstra viața celor nou-născuți înainte de vreme, „luminile nu se sting niciodată”. Și înțelegi de ce, ca și clinician, sau ca „asistentă bună” în Terapie Intensivă, la Neonatologie, „întotdeauna este loc să mai înveți”.

– Câți copii s-au născut la „Stanca” în perioada pandemiei și dintre aceștia câți au fost prematuri?

– Am avut în jur de 2400 în fiecare an, spre 5000 de copii s-au născut în doi ani. Rata de prematuritate este de sub 10%, cât este rata pe țară, cu mențiunea că, fiind două secții de același profil în Cluj, pentru a putea aprecia exact rata de prematuritate ar trebui să facem pe județ o evaluare. Dar, în general, cam 9-10% din totalul nașterilor sunt copii prematuri.

– S-a modificat această rată de prematuritate, față de perioada de dinainte de pandemie?

– Nu s-a modificat. Trebuie să precizez că o anumită categorie de prematuri, conform regionalizării instituite de Ministerul Sănătății la începutul anilor 2000, mai precis copiii cu prematuritate extremă, se nasc la unitatea de nivel 3, deci la Ginecologie I. În aceste condiții, n-aș putea spune că am avut o rată mai mare de prematuritate față de perioada de dinainte de covid. Poate că asta se explică și prin aceea că avem o proporție însemnată de cazuri de femei cu un statut socio-economic mai precar, multe sarcini nedispensarizate, și atunci se justifică, oarecum, de ce s-a păstrat rata de prematuritate. Sigur, conform procedurii care a fost instituită în această perioadă, gravidele care au fost depistate la internare pozitive, chiar cu nașteri premature fiind, au fost trimise spre Ginecologie I, întrucât acolo a fost secție covid.

– Spuneați de prematuritate extremă. Concret, ce înseamnă asta?

– Prematuritate extremă înseamnă copii care se nasc la o vârstă de sarcină sub 30 de săptămâni sau cu greutate la naștere sub 1000 de grame. E vorba, mai ales, de acea categorie de 24 – 28 de săptămâni, care trebuie să fie îngrijiți în unitatea de nivel 3.

– Care este gradul de prematuritate al copiilor care se nasc la „Stanca”?

– Noi am fost încadrați ca maternitate de nivel 2b. Sigur că am îngrijit și copii de la 500 de grame, pentru că a fost o perioadă în care unitatea de nivel 3 a fost în reparații capitale. Practic, noi desfășurăm, cu câteva mici excepții, activitate de nivel 3, cu mențiunea că lipsa de spațiu, în primul rând, nu permite îngrijirea unui număr foarte mare de copii prematuri extremi, aici.

– Spuneți că un prematur poate să aibă în jur de 500 de grame. Care trebuie să fie greutatea atunci când pleacă acasă?

– Să treacă de 2 kg 300. De regulă, plecau la 2 kg 500, dar dacă copilul este bine și mama se descurcă, poate să plece de la 2 kg 300.

– Care sunt problemele generale ale prematurilor? Spun generale fiindcă, în mod sigur, nu sunt două cazuri identice.

– În general, primele două mari probleme sunt păstrarea temperaturii normale, pe care o asigură incubatoarele performante, și problema respiratorie, faptul că acești copii nu sunt pregătiți să-și asigure singuri funcția respiratorie și au nevoie de diverse dispozitive care să-i ajute să respire o perioadă de câteva zile, post-natal.

– Aveți aceste dispozitive?

– Da. S-au făcut dotări prin Ministerul Sănătății, există incubatoare performante, există diverse tipuri de ventilatoare și alte variante de suport respirator, ne-am dotat și noi cu ajutorul unor acțiuni caritabile fie prin Salvați Copiii, fie prin alte organizații. Ne-a ajutat foarte mult CERT Transilvania și câțiva foști părinți de-ai noștri care au organizat acțiuni de strângere de fonduri prin care am cumpărat ceea ce a fost nevoie pentru secție.

– Dincolo de problemele generale, ce alte probleme pot să apară la acești copilași?

– Pot să apară nenumărate probleme, pentru că acești copii prematuri sunt expuși la toate complicațiile posibile – hemoragii cerebrale, la care sunt predispuși frecvent din cauza imaturității creierului lor, pot să facă infecții, pentru că sunt îngrijiri invazive care li se acordă și fără de care nu pot să supraviețuiască. Și, cu cât ești mai invaziv, cu atât crești riscul de a avea o infecție la acești copii, pentru că ei sunt imaturi din punct de vedere al apărării, nu au imunitate.

Am fost cândva la un curs, la Salzburg, ținut de profesori de la Columbia University, și unul dintre ei și-a început expunerea cu următoarea afirmație: „În America avem anual două milioane de infecții nosocomiale la nou-născuți și 50% dintre aceștia mor”. Pentru că tot suntem în valul infecțiilor nosocomiale, cred că ceea ce trebuie să învățăm din această afirmație este că peste tot în lume ele există, trebuie să le știm, fiecare serviciu trebuie să știe cu ce se confruntă, în așa fel încât să-și poată lua măsuri pentru ca să se reducă pe cât se poate de mult incidența acestora.

– Se poate, astăzi, anticipa prematuritatea?

– Nu se prea poate. Nașterea prematură rămâne o provocare pentru colegii noștri obstetricieni. Sunt și situații în care anumite afecțiuni ale mamei pot să prevadă riscul de a naște prematur, dar sunt nașteri premature care apar fără nici o explicație, cel puțin inițial. Se cunosc, sunt foarte multe cauze care țin de mamă, dar există și o proporție de nașteri premature aparent fără o explicație.

– Gravidele la care se poate anticipa riscul prematurității, cum reacționează, în discuțiile cu dvs? Sunt femei care preferă să facă avort știind că s-ar putea să nască un prematur, poate nonviabil?

– Nu. Nu. Niciodată nu s-a pus în discuție întreruperea de sarcină pentru că există risc de naștere prematură. Nu.

– Cum a decurs viața pacientelor de la „Stanca” în perioada restricțiilor impuse de pandemie și cum v-au afectat pe dvs aceste restricții?

– A fost un pic dificil pentru paciente să se adapteze, obișnuite fiind să vină în contact permanent cu familia. N-aș putea spune că a fost dificil pentru noi. Pentru noi a fost, poate, mai bine, fiind o secție mică, cu saloane mici și cu o populație obișnuită să meargă în grup, ca să nu spun altfel, în vizită la maternitate. Imaginați-vă, când într-un salonaș de trei mame sau patru mame, la fiecare mamă vin în vizită cel puțin 4 – 5 persoane, cam ce se întâmplă în acel salon. Lumea nu poate să înțeleagă, pentru că veșnic am auzit: „Dar și în Vest se intră!”. Da, e adevărat, dar acolo este salon mamă-copil, unic, și vine tatăl cu frații copilului, dacă există, plus, minus, bunicii. Atât! Nu vin unchi, mătuși, prieteni, verișori, nănași și toți ceilalți! Am găsit tați stând în vârful patului cu mama, întinși, am găsit copii claie peste grămadă. Da, foarte frumos, dar într-un salon unde ești doar tu, familie!

– Asta nu în perioada pandemiei?!

– În perioada pandemiei nu am mai găsit acest lucru. De aceea vă spuneam că cel puțin din acest punct de vedere noi am fost mai… bine, putând să păstrăm o oarecare rigurozitate. Lăuzele au fost mai odihnite, mai relaxate, pentru că vizitatorii le obosesc. În perioada lăuziei odihna este foarte importantă.

– Ce e cel mai greu într-o secție de neonatologie?

– Terapia intensivă.

– Adică…?

– Copiii care sunt îngrijiți invaziv. Încă o dată repet: îngrijirile noastre sunt de multe ori invazive, ca să putem să-i păstrăm în viață. Aparatele care sună non stop. Faptul că te uiți în ochii mamei și trebuie s-o încurajezi, chiar dacă, poate, de multe ori știi că rezultatele nu sunt cele pe care ți le-ai dori, dar trebuie s-o încurajezi. Și, nu în ultimul rând, lipsa de personal, care rămâne o mare problemă.

– Cu un om matur poți să comunici și reușești să te înțelegi, cât de cât, indiferent cât de bolnav este, atâta vreme cât este conștient. Știe să-ți spună ce-l doare, cum se simte, ce îi place și ce nu îi place. Cum „comunicați”, medicii și asistentele, cu acești copilași?

– Foarte bine, pentru că neonatologia este o specialitate în care simțul clinic trebuie să fie foarte dezvoltat.

– Ce înseamnă „simț clinic”?

– Copilul îți dă semne. Plânsul are anumite particularități, când plânge de foame, sau când plânge de durere.

– Plânge altfel?

– Da! Însă lucrurile acestea le înțelegi doar dacă-ți petreci foarte mulți ani în mijlocul lor. Culoarea copilului, mișcările copilului, modul cum respiră, modul cum se alimentează, modul cum își păstrează temperatura… Asistenta vine și-ți spune: „Se întâmplă ceva cu acest copil pentru că am tot crescut temperatura în incubator și totuși el nu-și poate menține temperatura corporală”. Este un element important. Îți spune că ceva se întâmplă, copilul este în șoc. Sunt lucruri pe care le deprinzi în timp.

– În câți ani se formează un neonatolog?

– Ca specialitate, în cinci ani. Ca și clinician, totdeauna este loc să mai înveți.

– Unei asistente, ca să poată lucra într-o secție de neonatologie, cam câți ani îi trebuie?

– Ca să ai o asistentă bună, în Terapie Intensivă – nu vorbim de îngrijirile de rutină! -, îți trebuie zece ani s-o formezi în așa fel încât să te poți baza pe tot ce face ea acolo.

– Și nu se întâmplă ca înainte de cei zece ani să spună: „Gata, m-am săturat, nu mai vreau, plec!”?

– Ba da, se întâmplă. Este o muncă grea. În urmă cu ceva ani, o asistentă care a ocupat un post aici, înainte de a se prezenta la post a sunat și a întrebat dacă în secția de neonatologie poate să doarmă noaptea. Răspunsul meu a fost că secția de neonatologie este singura secție, alături de sala de naștere – dar și acolo, dacă n-au gravide, luminile se sting -, în care luminile nu se sting niciodată. Asta, pentru că nou-născutul nu vorbește, dar atunci trebuie să-l vezi.

– Au fost multe pierderi de copii în acești ultimi doi ani, în secție?

– Nu foarte multe. N-am avut decese multe, dar din păcate 90% din cele care au fost nu s-au datorat prematurității, ci s-au datorat malformațiilor. Ne-am confruntat cu o rată crescută a malformațiilor. N-aș putea să spun că este în legătură cu infecția covid pe parcursul sarcinii sau că de fapt se datorează acelor paciente nedispensarizate, care n-au fost văzute în cursul sarcinii și ale căror condiții de viață n-au fost dintre cele mai… fericite.

– Părintele Paisie, care slujește aici, spunea, într-un interviu pe care mi l-a acordat de curând, că femeile care află din timpul sarcinii că e posibil ca după naștere, la scurt timp, copilul să moară, în cele mai multe cazuri preferă să păstreze această sarcină.

– E adevărat.

– Care este reacția acestor mame în momentul în care află riscul?

– Am văzut diverse variante. Am văzut paciente care nu au crezut în diagnosticul prenatal și au dorit să continue sarcina. Am văzut paciente care nu și-au putut asuma întreruperea unei sarcini, dar după ce au născut, au plecat și au lăsat copilul aici. Deci nu și-au putut asuma nici ceea ce s-a întâmplat ulterior cu copilul. Am avut și mame care au rămas până la final. Am avut mame care și-au asumat chiar mai mult. Au plecat acasă cu copilul cu malformație, știind că urmează să se piardă și, sigur, s-a și pierdut în următoarele două, trei săptămâni.

– Care este reacția, după? Adică, ai născut copilul și la două-trei săptămâni, moare. Mă refer la reacția celor la care medicul a anticipat decesul copilului și acesta se chiar întâmplă.

– Au fost mame care și-au asumat și și-au purtat cu demnitate evoluția copilului, fie că s-au dus acasă, fie că au rămas. Au fost mame care au știut că poate durează două-trei săptămâni, o lună până când copilul se pierde, dar au rămas aici cu el și și-au dus cu foarte mult stoicism, până la capăt, ceea ce și-au asumat în sarcină. Mi-amintesc însă și o pacientă care cunoștea de la șapte luni de sarcină că viitorul ei copil are o malformație cardiacă incompatibilă cu viața, pentru că cel puțin în țară nu se operează acest tip de malformație. A refuzat diagnosticul, iar după ce copilul s-a născut și diagnosticul din păcate a fost confirmat, a început lupta. Există o anumită procedură, noi confirmăm diagnosticul, prin colaboratorii noștri de la Institutul Inimii, după care expunem cazul celor trei centre din țară care operează nou-născuți – Cluj, Tg. Mureș și „Marie Curie” București, care-i duce în afara țării. A intrat pe o lungă listă de așteptare pentru „Marie Curie”. La un moment dat s-a pus în discuție că va pleca în afara țării, dar acea malformație necesita intervenție chirurgicală în primele 5 zile post-natal, ori cazul era deja depășit. A acceptat foarte, foarte greu ideea că acest copil este malformat și a făcut tot ce i-a stat în puteri, sperând că în final va fi bine.

– Că tot am pomenit de părintele Paisie: cum apreciați rolul unui preot într-o secție de Neonatologie?

– Eu spun că este foarte important, mai ales că, din păcate, nu avem psiholog. Oarecum, prezența preotului în serviciul nostru are o dublă acoperire: prin serviciile religioase care se oferă mamelor, dar și prin suportul psihologic. Există preoți și de la celelalte culte, care vin în secție, fiecare, atunci când sunt solicitați.

– Care e cea mai mare satisfacție a unui neonatolog?

– Aceea ca pacientul recuperat să aibă o viață cât mai apropiată de cea normală. Pentru că nu mai vorbim, în neonatologie, în prezent, doar de salvarea unor copii cu greutate mică și cu vârstă de sarcină mică, ci și de salvarea lor astfel încât să poată duce o viață normală. Pentru asta trebuie să luptăm.

M. TRIPON