Sânzienele, prilej de aflare a ursitului în satul tradițional

În calendarul popular, ziua de 24 iunie, la câteva zile după solstițiul de vară, este cunoscută sub denumirea de Sânziene sau Drăgaica. Legendele românești spun că Sânzienele ar fi fete de împărat răpite de zmei și care au devenit zâne ale pădurii și ale câmpului. Conform tradiției, ele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă și dansează, împart rod holdelor, ajută femeile căsătorite să nască prunci, înmulțesc animalele și păsările, umplu de leac și miros florile și tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor.

Spre deosebire de Rusalii, care sunt aducătoare de rele, Sânzienele sunt zâne bune, dar ele pot deveni și forțe dăunătoare, lovindu-i pe cei păcătoși cu „lanțul Sânzienelor”. De asemenea, pot stârni din senin vijelii și pot aduce grindina, lăsând câmpul fără de rod și florile fără de leac.

Astfel, în satul românesc, în ajunul sau în ziua de Sânziene, se întâlneau practici și obiceiuri menite să dezvăluie amănunte despre ursită sau noroc. În ajunul sărbătorii, fetele obișnuiau să iasă pe câmp și să culeagă flori de sânziene, le puneau sub pernă, în credința că își vor visa ursitul. În unele zone, din flori de sânziene, fetele își făceau coronițe, pe care le lăsau peste noapte în grădini sau în locuri curate. Dacă dimineața le găseau pline de rouă, era semn sigur că se vor mărita în vara care tocmai începea. Tot din flori de sânziene se împleteau cununi pentru fiecare membru al familiei, după care erau aruncate pe casă. Dacă rămâneau pe acoperișul casei, cununile prevesteau noroc, sănătate și măritiș fetelor, iar dacă unele cădeau, era semn rău. Cununile de sânziene mai erau puse și deasupra ușii de la intrare, pentru alungarea spiritelor rele. În unele zone ale țării, credințele spun că „fetele și femeile tinere ar trebui să se tăvălească în noaptea de Sânziene prin roua pădurii, pentru a fi frumoase și iubite tot anul”.

Potrivit etnologului Maria Bocșe, bătrânii spuneau că această zi „se ține atunci când nu mai cântă cucul”. Tot în această zi se credea că încep greierii să cânte, un „semn că soarele dă îndărăpt anul și se apropie miezul verii”, iar țăranii începeau cositul fânațelor și recoltatul grânelor de vară, grâul, secara și orzul, după cum aflăm din volumul „Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania – sărbători, credințe, rituri, mituri”, autor Maria Bocșe, volum apărut în anul 2007, sub egida Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj.

Sânzienele sunt cunoscute și ca plante de leac. Florile erau culese în zorii zilei de sărbătoare, iar tulpinile, rădăcinile și semințele erau adunate doar toamna, apoi legate în mănunchiuri și se păstrau sub streșinile caselor pentru diferite boli. În tradiția populară se credea că dacă hainele, așternuturile și covoarele sunt scoase la soare, acestea nu vor mai fi mâncate de fluturi și molii. Copiilor li se puneau flori de sânziene în scăldătoare „pentru a crește sănătoși”, cu ceaiul din frunze se tratau frigurile, puse în țuică, vindecau loviturile, iar cu roua de pe sânziene își tămăduiau bolile de ochi. De asemenea, exista o superstiție specifică acestei sărbători, potrivit căreia în ziua de Sânziene oamenii nu trebuie să se îmbăieze, deoarece vor spăla forțele magice care îi înconjoară în această zi.

(Foto: Arhiva CJCPCT Cluj – reconstituire obicei „Cununile de Sânziene” la Măguri-Răcătău, 2020)

Grigore SÂMBOAN
Consultant artistic, CJCPCT Cluj