O floare și doi grădinari

Stejarul din Scornicești a fost ultimul mohican european al Revoluției mondiale. Un mohican roșu, așadar, bine costumat, un războinic proletar, agitând marxism-leninismul ca pe o armă ucigătoare împotriva burgheziei care exploatează omul de către om. A crezut sincer în Revoluția mondială, a spus-o prin viu grai la toate Congresele Partidului, a repetat-o cu orice prilej sub forma ei esențializată: „victoria socialismului și a comunismului în întreaga lume.”

Pentru a răspunde acestui comandament major, așezat sub semnul strategic „Proletari din toate țările uniți-vă!” a avut nevoie de o clasă muncitoare pe care s-o mâne la luptă împreună cu partidul său comunist. Pentru aceasta, a dislocat pur și simplu în jur de 800.000 de țărani în decurs de două decenii și ceva, pentru a industrializa excesiv și halucinant țara, și a crea o clasă muncitoare conștientă, capabilă să participe la Revoluția mondială. Nu a reușit acest lucru, a îndatorat țara și a trecut programul său politic pe calapodul dictaturilor cu model chinez și nord-coreean, a început să gândească singur viitorul unei țări întregi și la un moment-dat a construit și premisele unui viitor apocaliptic: redarea în circuitul agricol a circa 300.000 de ha de pământ, prin ștergerea satului românesc de pe hartă. 

Nostalgicii care citesc aceste rânduri, cu spume comisurale, tremurând de furie, nu pot contesta realitatea acestei intenții criminale, începută deja sub ochii lor. A urmat apoi, prin aceea logică ilogică, amestecul savantei de renume mondial în blidul românului, prin stabilirea cuantumului de calorii pe cap de cetățean, cu sensibile diferențieri între hrana muncitorului și cea a intelectualului. 

Ce mâncare se dă azi în spitalele de stat? O cunoaștem foarte mulți dintre noi, dar și nostalgicii care au apucat la patul de suferință. Ce ar fi mâncat bolnavii din spitale după rețetarul tovarășei? Despre cei din azile, din casele de copii, din așezămintele celor cu deficiențe, nu se mai face vorbire, pentru că pur și simplu nu ar mai fi existat. 

Ceaușescu nu a crezut că va ajunge la zid, cu mâinile legate la spate ca tâlharii, și împreună cu soția lui să fie umplut cu plumb. Trăia de mult într-o realitate confecționată de jegurile nomenclaturii și întreținută pervers cu manifestările nord-coreeniste tot mai frecvente. Ultimii 6-7 ani ai dictaturii au fost foarte grei pentru acest popor. 

Nostalgicul de azi nu o ducea nici el bine, dar era obișnuit să se mulțumească cu ce primea. Și dacă reușea să aducă de la țară, din puținul rudelor sale, o bucată de slănină și un cârnat, se considera fericit. 

Da, Ceaușescu nu trebuia ucis în acest fel murdar, cu exact toate mijloacele comuniste la îndemână, și batjocorit. Aceasta este o altă filă ce nu trebuie încheiată în dosarul Revoluției. A fost un simulacru, o ticăloșie în dispreț față de lege, și de prezumția de nevinovăție, iar graba cu care cei doi au fost suprimați, confirmă justețea afirmării apăsate a existenței unei lovituri de stat. 

Ceașusescu s-a născut în 26 ianuarie 1918 într-o familie cu 9 copii, undeva la capătul lumii și-al Olteniei, și a apucat la patru clase făcute desculț și adesea flămând. Istoria l-a purtat pe umerii ei, până sus, foarte sus. A avut ora sa de glorie, în august 1968! Ar fi putut profita de ea, atunci poporul îi era alături. 

Să-l odihnească Dumnezeu cu pace! Să se îndure țărîna de ei…

CORNEL UDREA