Festivalul Internațional de Teatru INTERFERENȚE.10 Grația necuvintelor, o despovărare: Én vagyok a szél / Eu sunt vântul, în regia lui Tompa Gábor

Când piesa lui Jon Fosse, I Am the Wind (publicată în 2007), și-a început parcursul pe scenele internaționale, reacțiile criticii au oscilat între fascinație și o ușoară rezistență în fața radicalismului său minimalist. În The Daily Telegraph, Charles Spencer mărturisea că, deși în timpul reprezentației simțise o anumită iritare, dimineața următoare s-a trezit cu piesa „învârtindu-se în minte asemenea tornadei din Vrăjitorul din Oz” – semnul incontestabil al unei opere care își înfige rădăcinile în memorie, surprinzând natura efemeră a legăturilor umane și acea apatie teribilă, lipsa de voință specifică depresiei cronice. La rândul său, în 2014, Ben Brantley observa în The New York Times că scriitura eliptică și ritmică a laureatului Nobel norvegian nu este destinată celor care cred că întrebările cosmice se abandonează odată cu adolescența, ci captează o anxietate viscerală față de problemele fundamentale ale identității.

Privind însă montarea semnată de Tompa Gábor la Teatrul Maghiar de Stat Cluj – văzută în seara de 19 noiembrie, în cadrul celei de-a 10-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru Interferențe, în intimitatea Sălii Studio –, toate suspiciunile de prețiozitate sau ermetism se dizolvă. Piesa lui Fosse se revelează nu ca un exercițiu intelectual, ci ca o profundă meditație asupra non-limbajului, asupra unei paralogici care se opune firescului rigid al acestei lumi. Mai mult decât atât, pentru cei care își recunosc propria vulnerabilitate în acea apăsare – deopotrivă materială și spirituală, o greutate dublată paradoxal de o amorțeală a simțurilor –, spectacolul devine un spațiu de alinare. Într-un perimetru restrâns, unde granițele dintre scenă și spectator se șterg aproape complet, singurătatea interioară își găsește un loc sigur în Celălalt.

Tompa Gábor preia minimalismul lui Fosse și refuză calea cea mai intuitivă, dar și cea mai stridentă: aceea de a ne izbi de realitatea disperării printr-o repetiție agresivă, bolborosită sau agasantă. Acolo unde strigătul repetat „Unde ești? Unde ești?” ar fi putut deveni asurzitor, regizorul alege să îmbrace suferința în grație. Iar această grație se naște tocmai pentru că spectacolul lasă loc să respire spațiilor goale, necuvintelor, pierderii semanticii și a sensului. Neexprimarea devine, în sine, un personaj: golul, prăbușirea unui zid, trosnetul pietrei. Unul (Az egyik – interpretat cu o intensitate reținută de Gedő Zsolt) încearcă să își definească starea, oscilând între senzația de a fi o piatră și conștiința că, de fapt, nu este piatra, ci însăși căderea, năruirea unui zid de piatră. Singura lui certitudine rămâne această greutate perpetuă, din care singura evadare posibilă este topirea în vânt – devenirea întru ușurătate.

Este tulburător faptul că suferința, renunțarea și gândul suicidal nu sunt închise într-un monolog solipsist, ci sunt articulate într-un dialog. Dacă arhitectura textului îi aparține lui Jon Fosse, finețea acestei reprezentări este meritul viziunii lui Tompa Gábor. De ce Unul și Celălalt? Pentru că aici rezidă însuși paradoxul condiției umane: izolarea totală, abisală, pe care o trăiește cel ce vrea să plece nu este niciodată, cu adevărat, absolută. Ea este purtată în oglindă de un Celălalt (A másik), întruchipat fără cusur de Farkas Loránd. În el se concentrează cea mai umană, mai reală și mai tăcută formă a grației – căci, privită din exterior, suferința este adesea mută, aproape invizibilă, manifestându-se doar prin întrebări fără răspuns adresate cerului, fantomelor și vântului. Farkas Loránd devine alteritatea vie: cel care trage de frânghie atunci când tu vrei să îi dai drumul, cel care împinge barca și întreține un dialog aparent absurd doar pentru a te mai reține o clipă ancorat în viață și în iubire. El este cel care nu înțelege și întreabă neîncetat „De ce? Cum te simți?”, iar la final rămâne în urmă să ducă mai departe greutatea, după ce Unul s-a eliberat, devenind vânt.

Dincolo de factura estetică, spectacolul poartă amprenta unei confesiuni intime: Tompa Gábor dedică această montare memoriei soției sale, Tekla Tordai. Privind scena, înțelegem că avem în față o elegie pentru cei care sunt acum lângă noi, dar nu vor mai fi, la fel cum este și o rugăciune pentru cei care au fost și pe care îi mai putem simți doar în adierea vântului, în nori, în apă. În zgomotul neîntrerupt al existenței – acel „life living” (viața care continuă, viața pur și simplu fiind), care pentru Unul devine insuportabil, dar care, după dispariția lui, îl cuprinde și îl poartă mai departe pe Celălalt. Én vagyok a szél vorbește despre certitudinea morții și despre tristețea la cota ei cea mai înaltă, dar și despre incertitudinea care îi urmează: eternitatea vântului, a continuității, a împăcării și a regăsirii. Privind în adâncul dialogului retezat și al suprapunerilor ilogice, realizezi că piesa nu este nicidecum elitistă; este complexitatea nimicului, a vidului. Este, pur și simplu, umanitate.

Această dimensiune universală este amplificată de o inovație regizorală esențială: introducerea unui cor format din șase femei (Kali Andrea, Kató Emőke, Kicsid Gizella, Laczó Júlia, Pethő Anikó, Varga Csilla), asemănător corului din tragedia antică greacă. Pe muzica semnată de Boros Csaba, vocile lor intonează cântece sacre și psalmi liturgici, marcând cu o limpezime cutremurătoare ideea de prag, de spațiu liminal între lumină și întuneric, între viață și moarte.

În aceeași cheie a reconfigurării simbolice se înscrie și opțiunea vizuală a spectacolului. Dacă indicațiile lui Jon Fosse plasează acțiunea pe o ambarcațiune, scenografa Bocskai Gyopár înlocuiește barca cu decorul unui spital abandonat. Într-un dialog cu Noémi Vajna, inclus în programul de sală, Tompa Gábor mărturisește că această alegere s-a născut din experiențele traumatizante trăite în spital alături de soția sale – un spațiu care „pare să anticipeze decăderea care așteaptă trupul” și care face ca fiecare repetiție să fie o retrăire dureroasă.

Astfel, regizorul nu este un simplu ilustrator al textului, ci un veritabil co-creator. Așa cum observa istoricul literar și traducătoarea Zsófia Domsa într-un dialog cu Abigél Vizi, textele lui Fosse sunt simultan închise și deschise: închise prin rigoarea muzicală a pauzelor și a stărilor scenice, dar deschise tocmai pentru a permite fiecărei culturi teatrale să le reinterpreteze prin propria tradiție și sensibilitate, fără a le epuiza vreodată misterul. Montarea de la Cluj confirmă din plin această profeție.

Fișa spectacolului:

Titlu: Én vagyok a szél / Eu sunt vântul / I Am the Wind de Jon Fosse

Producție: Teatrul Maghiar de Stat Cluj (prezentat în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Interferențe, ediția a 10-a, 19 noiembrie, Sala Studio)

Regia: Tompa Gábor

Distribuția:

    • Unul (Az egyik): Gedő Zsolt
    • Celălalt (A másik): Farkas Loránd
    • Femei (Asszonyok): Kali Andrea, Kató Emőke, Kicsid Gizella, Laczó Júlia, Pethő Anikó, Varga Csilla

Echipa de creație și tehnică:

    • Scenografia: Bocskai Gyopár
    • Mișcarea scenică: Györgyjakab Enikő
    • Muzica: Boros Csaba
    • Light design: Groza Romeo
    • Corepetitor: András Zsolt
    • Asistent de regie: Képíró Dorottya
    • Regia tehnică: Zongor Réka

Durata: 1h 10’ (fără pauză)

Spectacol realizat cu permisiunea Colombine Teaterförlag (Stockholm) și a Agenției de Management Artistic Mayer-Szilágyi (Budapesta).

 

Mara A. MUNTEAN

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.