Născătoare de Dumnezeu, păzește poporul cel binecredincios!

Cred că este cazul să medităm la „războiul dintre noi”. Pentru că și acesta este o consecință a păcatului. Sfântul Apostol Iacov spune limpede: „De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Poftiți și nu aveți; ucideți și pizmuiți și nu puteți dobândi ce doriți; vă sfădiți și vă războiți și nu aveți, pentru că nu cereți. Cereți și nu primiți, pentru că cereți rău, ca voi să risipiți în plăceri” (Iacov 4, 1-3).

Omul, ajuns rob al păcatului, este egoist, individualist și iubitor de sine. Ar dori să posede totul pentru sine și, când celui de lângă el îi merge bine, este plin de invidie. Ca să dea o expresie cât mai plastică acestei stări de lucruri, Agapie Criteanul ne spune că împăratul avea doi miniștri pricepuți, dar fiecare dintre ei avea câte o meteahnă: unul era lacom, celălalt invidios. Dorind să-i tămăduiască de patimile lor, i-a chemat într-o zi și le-a spus: „Sunt foarte mulțumit de slujba voastră și vreau să vă răsplătesc împărătește. Cu o condiție: unul dintre voi să ceară, iar celălalt va primi dublu”. I-a pus într-o situație dificilă. Lacomul îl lăsa pe invidios să ceară primul, ca el să ia îndoit. Invidiosul nu răbda ca celălalt să aibă mai mult decât el, și de aceea nu se înghesuia să ceară. „Se priceau amândoi îndelung, nevrând să ceară niciunul, ca să ia celălalt îndoit. Atunci a poruncit împăratul invidiosului să ceară mai întâi. Iar el a cerut să-i scoată un ochi, ca celălalt să-i scoată amândoi ochii.” Acesta este omul căzut în patimi, egoist, invidios și lipsit de dragoste creștină.

Un asemenea om, din motive de imagine, ar putea pretinde că are credință în Dumnezeu. Și, iată, ce-i răspunde Sfântul Ioan Teologul: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Și această poruncă avem de la El: „Cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său” (1 Ioan 4, 20-21).

Din nefericire, dragostea creștină, altruismul și jertfelnicia sunt întâlnite tot mai rar, lăsând loc unui indiferentism și unui materialism feroce. Predispoziția de a dărui, de a se dărui, de a pune în practică voluntariatul creștin este tot mai rară. În Faptele Apostolilor, Sfântul Pavel ne învață: „Trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35).

Această fericire de a dărui îi caracterizează pe oamenii duhovnicești și nobili. Părintele Nicolae Steinhardt are o carte de eseuri intitulată tocmai așa: „Dăruind vei dobândi”. Acești oameni nici nu sunt în stare să se certe. Este arhicunoscută întâmplarea din Pateric, când doi bătrâni se întrebau: cum este când oamenii se ceartă pentru bunuri materiale? Iată cum este, zice unul dintre ei: eu pun aici o cărămidă, tu zici că-i a ta, iar eu că-i a mea. Hai să începem. Dă-mi cărămida mea! Dacă-i a ta, ia-o și du-te. N-au fost în stare să se certe.

Oamenii pătimași se ceartă și se războiesc pentru orice. Pentru bunuri materiale, pentru plăcerile pe care le pot procura cu ele și pentru demnități și putere. Este teribilă lupta pentru bunuri și putere. Nu se mai termină, mai ales pe tărâm politic. Confruntarea de idei ar trebui să fie elegantă, dar nu e așa.

Iar în ce privește dorința de a acumula bani și bunuri materiale, aceasta nu are limite. Corupția e un flagel greu de eradicat. Iar, dacă este vorba de atentatele teroriste și de războaie, ele se duc cu arme. Cine le oferă armele și pentru ce? Pentru a câștiga bani, chiar și cu prețul catastrofelor care se declanșează, producătorii și traficanții de arme fac acest lucru.

Trăim într-o societate dezbinată și fracturată de păcat, atât la noi, în România, unde, din fericire, este pace, cât și în toată lumea, încercată de atentate teroriste și de războaie. Cine ne poate salva? Domnul Hristos și Maica Domnului. De aceea ne găsim aici la Mănăstirea Nicula, în preajma icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Maica Domnului, ocrotitoarea României și a Europei întregi, este chemată în rugăciune de mulțimile de credincioși în această zi, când prăznuim Adormirea ei.

După ce i-am spus tot amarul din sufletul nostru, după ce participăm la sfintele slujbe, prin versurile pline de simțire și simple, la plecare îi zicem: „Maică, tu ne-ai ajutat/ De-am făcut ce ni s-a dat./ Ne-am ușurat sufletul,/ Ne-am îndreptat umbletul? În inimi ducem tărie,/ Și cerească bucurie./ Niciodată n-om uita/ Marie, dragostea ta./ Și ne vom ruga mereu,/ La Maica lui Dumnezeu”.