Lecturi | Marin Iancu, Teofil Răchițeanu 80

Un harnic critic și istoric literar bucureștean, dar originar de la Aluniș din zona Huedinului, Marin Iancu, a publicat recent la editura Scriptor din Cluj-Napoca un impozant volum conținând „Dosarul de receptare critică” al poetului Teofil Răchițeanu, un frumos omagiu adus poetului din Munții Apuseni, la împlinirea vârstei de 80 de ani.

Dispunând de o frumoasă ținută grafică, volumul de aproape 600 de pagini, editat de confratele Nicolae Mocanu de la Scriptor, ilustrează, prin bogăția și varietatea numelor, extraordinarul fenomen de interes din partea criticii actuale pentru producția lirică a lui Teofil Răchițeanu, dovedind, astfel, prezența printre noi a unui scriitor nu numai prețuit, dar extrem de iubit. Caz aproape unic în poezia noastră contemporană, când volumul de scrieri despre el egalează cantitativ, sau poate și întrece, opera sa poetică, deși nu se poate spune că talentul anahoretului din munți n-a dat o roadă bogată și diversă.

Prețuirea reală transpusă în atitudine confraternă, de spiritualitate poetică și ideatică față de o operă, care s-a impus în peisajul liricii noastre prin tonul ei singular, de re-dimensionare a modului de a comunica stilistic al poeziei eminesciene, dovedind, în fond, bogăția și polisemia textuală a operei însușite din interior, care atestă, iată, la distanță de un secol, că poetul nostru național și-a găsit un afin de o asemenea statură lirică și sensibilitate rafinată, care își dobândește propria sa arhitectură ideatică și expresivă, prin care respinge ipostaza de emul eminescian. Prin urmare, nu se pune problema unei dependențe mimetice, ci a resuscitării la alt nivel și cu alte mijloace a tiparului genuin eminescian, care ridică valoarea scrisului acestuia la un nivel identitar de aleasă reprezentare.

Gestul critic al lui Marin Iancu se traduce printr-o serioasă muncă de documentare și de punere în pagină a unei creații care și-a manifestat originalitatea încă din anii liceului, primind, încă din 1964, salutul colegial al lui Ioanichie Olteanu, urmat de cel al lui Horia Bădescu și, mai ales, al lui Geo Bogza, care au crezut de la început în steaua norocoasă a poeziei lui Răchițeanu, care, în acei ani, a cunoscut și experiența echinoxistă. Ampla operație de a aduna reflecții critice asupra poetului sărbătorit se deschide cu un substanțial studiu introductiv în care Marin Iancu decelează, cu gust și rafinament, cele mai importante etape lirice din periplul evolutiv al talentatului poet, vorbind de o etapă elegiacă inaugurală a unei cosmogonii armonioase (Elegii sub stele), transmițând un sentiment de căutare a unei geografii personale, în care Muntele, pădurea, codrul și marea își împletesc zbaterea și neliniștea cu moștenirea voivodală a Craiului Munților ridicând expresivitatea lirică la plenitudinea unei organicități arhetipale, de mare rezonanță spirituală.

Demersul său analitic echivalează cu o bună punere în pagină a zodiei metafizice ilustrată de poezia lui Răchițeanu, ridicând dimensiunea interogativă, gravă, cutreierată de un tragism istoric al locului, dar și la un registru de referință la motivele biblice, sacrale, ale unei divinități ocrotitoare sau numai provocatoare, la un stadiu altitudinar reprezentat de volumele maturității, Tărâmul de rouă (2002), Alizeul de dor (2006), Patimile după Iancu (2006), Lumina din lacrimă (2007), Apa din care bea curcubeul (2008), prin care se poate urmări cu atenție modul în care poetul a câștigat un loc deosebit de important în poezia română contemporană. Mare maestru își a-și însuși anumite modalități expresive ale poeziei populare, în care se contopește sentimentul elegiac al timpului cu sunetul aparte al bocetului ritualic, al liturgicului sau cu cel al litaniei de tip apocaliptic, Răchițeanu germinează o poezie a gravități destinului și a vocației demiurgice, de tip stihial. Volume ca Lebăda neagră (2011), Somn de voevod (2015), Elegii pentru restriștea voivodului (2018), Lebăda, când moare, cântă (2022), definesc starea de singurătate a ființei umane, deșertăciunea existențială, amenințarea morții și a neantizării, accentuând o anume pustiire și degringoladă sufletească, atingând deșertul sufletesc al nimicniciei.

Însoțită de o Notă lămuritoare, de lista volumelor publicate de poet, de o elocventă punere în pagină de tip cronologic, cu încrucișări și trimiteri îmbrățișate (printr-un sistem de relaționări pe ani), la care se adaugă interviurile și o parte din corespondența primită, de autografe primite și acordate, cartea lui Marin Iancu e o reabilitate de științe bibliografice, într-o epocă în care această disciplină e ignorată sau foarte adesea folosită necritic, după ureche. Oglindă vie a valorii prezente și viitoare a scrisului lui Teofil Răchițeanu, ea așteaptă trecerea de la faza consemnativă, la cea interpretativă, printr-o viitoare monografie Teofil Răchițeanu, pe care acesta o merită cu prisosință.

Mircea POPA