După program, la teatru. Despre pasiune, comunitate și scena independentă din Cluj

Trei zile pe săptămână, uneori chiar mai des, timp de un an. Atât au dedicat repetițiilor actorii spectacolului „Cumetrele”, pus în scenă la Teatrul Bardot din Cluj-Napoca. Pentru mulți dintre ei, teatrul nu este ocupația principală. Lucrează în educație, medicină, programare sau în organizații neguvernamentale, iar repetițiile își găsesc locul printre responsabilitățile de zi cu zi. 

Într-o societate în care timpul ajunge adesea să fie evaluat în funcție de cât de productiv îl folosim, orele dedicate teatrului nu au întotdeauna o justificare practică. Și totuși, cei care urcă pe scena independentă aleg să-i facă loc în programul lor, în paralel cu viața profesională și personală. 

„E muncă. Începe totul ca o plăcere și pare un hobby la început, dar până la urmă este un angajament pe care ți-l asumi”, povestește una dintre actrițe, care lucrează în programare. „Acest gen de spectacol necesită foarte multă muncă, noi muncind un an întreg la el.” 

Spectacolul „Cumetrele”, de Michel Tremblay, scris în 1965 și jucat pentru prima dată în 1968, urmărește povestea lui Germaine Lauzon, o femeie care câștigă un milion de timbre promoționale și își invită vecinele să o ajute să le lipească în caiete. Întâlnirea, care ar trebui să fie un prilej de bucurie, se transformă treptat într-o confruntare a frustrărilor, invidiilor și nemulțumirilor personale. 

Deși piesa a fost scrisă în urmă cu mai bine de jumătate de secol, temele sale continuă să fie actuale. Pentru Simona, actriță și trainer de tineret într-un ONG dedicat drepturilor omului, pregătirea rolului a însemnat și o ocazie de a reflecta asupra experiențelor femeilor din alte generații. 

„Având în vedere că lucrez într-un ONG care activează pe drepturile omului, am avut un pic și sămânța asta să-mi pun niște întrebări, de exemplu, ce se întâmpla cu femeile în secolul trecut.” 

 Discuțiile cu ceilalți actori au făcut-o să descopere cât de puțin s-au schimbat, în anumite privințe, realitățile prezentate în piesă. „Piesa „Cumetrele” este din secolul trecut, dar întâmplările încă au relevanță astăzi, descoperind că, de fapt, este viața de zi cu zi pe care, din păcate, o avem și acum.” 

Montarea de la Cluj, realizată în regia lui Mihai Nițu, aduce pe scenă și doi actori bărbați, deși textul original este construit exclusiv în jurul personajelor feminine. Întrebat cum s-a pregătit pentru un astfel de rol, unul dintre ei a povestit că s-a gândit la femeile din propria viață: mama, sora și bunica. A încercat să înțeleagă dificultățile prin care au trecut și felul în care experiențele le-au influențat comportamentul. 

Dincolo de interpretarea unui personaj, teatrul devine astfel și un exercițiu de a privi lumea prin ochii altcuiva. Pentru Jennifer, actriță, învățătoare și profesoară de actorie, una dintre cele mai mari provocări a fost să cânte în franceză și să stăpânească pronunția specifică limbii. Repetițiile au fost numeroase, însă ceea ce a contat cel mai mult a fost sprijinul colegilor. 

„Am avut noroc, pentru că am dat de niște oameni foarte faini, iar în momentul în care ești înconjurat de oameni care te inspiră să-ți depășești limitele, atunci reușești să faci lucrul ăsta.” 

Există un contrast interesant între povestea de pe scenă și experiența celor care o aduc în fața publicului. În „Cumetrele”, personajele sunt dezbinate de invidie și frustrări, în timp ce actorii vorbesc despre colaborare, încredere și sprijin reciproc. Poate că tocmai timpul petrecut împreună, dincolo de repetițiile propriu-zise, explică o parte din nevoia de a face teatru. 

Mihai Nițu, actor profesionist care a învățat regia prin practică, vorbește despre această producție ca despre un schimb sincer între un regizor neprofesionist și actori neprofesioniști. Pentru el, teatrul independent are un rol important în apropierea oamenilor, mai ales prin poveștile în care publicul se poate recunoaște. 

„De asta are nevoie Clujul, și omul în general, de texte vorbite direct. […] Temele sunt de actualitate, chiar dacă piesa e din anii 60. Omul vine și zice: „Hai că înțeleg, mă regăsesc.” 

Spectacolul este prezentat într-un format de teatru-pub, unde publicul se află aproape de actori, iar atmosfera este mai puțin formală decât într-o sală convențională. Pentru regizor, această apropiere face parte din experiența artistică. 

„Cred că ideea de comunitate, ideea de a discuta după cu actorii, de permeabilitate, că publicul e foarte aproape, de relaxarea asta de a sta cu o băutură în mână, toate aceste lucruri contribuie la apropierea între oameni.” 

Într-un astfel de spațiu, teatrul nu se încheie neapărat odată cu ultima replică. Poate continua printr-o conversație, o întâlnire sau o întrebare pe care spectatorul o duce acasă. 

Pentru regizorul Mihai Nițu, întâlnirea dintre scenă și public răspunde unei nevoi fundamentale: „De asta ducem lipsă cu toții, de căldură și de empatie.” 

Bianca NICOLAEV