Seara la Operă Don Carlo, revenire pe scena Operei Naționale clujene de Ziua Mondială a Operei

O reluare atent pregătită, în care coerența construcției muzicale și tensiunea dramatică au susținut actualitatea unei capodopere verdiene.

Reluarea operei Don Carlo de Giuseppe Verdi, după o absență de cinci ani, a reprezentat unul dintre reperele serii dedicate Zilei Mondiale a Operei. Reluarea în sine a readus în atenția publicului o partitură de mare complexitate, în care drama intimă se împletește cu tensiunile politice și religioase, destinele individuale fiind supuse presiunii unei duble inflexibile autorități, statul prin Filip al II-lea și biserica prin Marele Inchizitor.

Construită în jurul conflictului dintre iubire și datorie, libertate și putere, prietenie și sacrificiu, opera solicită atât resurse vocale considerabile, cât și o înțelegere aprofundată a evoluției psihologice a personajelor, optându-se în acest sens pentru varianta cu 4 acte, varianta Milano. Spectacolul a evidențiat preocuparea pentru articularea coerentă a discursului muzical, pentru susținerea dimensiunii dramatice a partiturii.

La pupitrul orchestrei, Vladimir Lungu a asigurat coordonarea unei construcții muzicale în care relația dintre fosă și scenă a avut  rolul esențial. Bagheta sa a urmărit echilibrul dintre amploarea orchestrală și intervențiile vocale, favorizând dezvoltarea tensiunilor interioare și a momentelor de maximă intensitate. Colaborarea dintre dirijor, orchestră, soliști și cor a contribuit la continuitatea discursului muzical, într-o partitură în care alternanța dintre scenele de ansamblu și momentele de introspecție impune o atenție permanentă asupra proporțiilor și a culorilor sonore. Pregătirea corului, sub conducerea lui Corneliu Felecan, a completat această perspectivă, mai ales în scenele colective, unde dimensiunea publică a dramei capătă o forță aparte.

Distribuția a reunit interpreți familiarizați cu exigențele repertoriului verdian, fiecare contribuind la conturarea unei galerii de personaje dominate de contradicții și conflicte interioare, soliști cunoscuți publicului clujean și nu numai lui. Marius Vlad Budoiu/Don Carlo a avut de susținut traseul unui personaj prins între impulsul afectiv și imposibilitatea împlinirii sale. În Io la vidi e il suo sorriso, muzica surprinde elanul unei iubiri care se va transforma treptat într-o experiență a frustrării și a sacrificiului. Relația cu Elisabeta de Valois/Tatiana Lisnic a constituit unul dintre centrele emoționale ale spectacolului. Pentru Tatiana Lisnic, rolul Elisabetei a reprezentat debut în rol, personaj care cere nu doar disponibilitate vocală, ci și capacitatea de a exprima reținerea, demnitatea și suferința. Parcursul reginei își găsește una dintre expresiile cele mai sensibile în aria Non pianger, în care vulnerabilitatea personală se confruntă cu necesitatea păstrării unei aparențe de stăpânire de sine. Tu che le vanità concentrează singurătatea și renunțarea într-un amplu moment de reflecție, definitoriu pentru dimensiunea tragică a personajului.

Un alt punct de interes l-a constituit interpretarea lui Petre Burcă/Filip al II-lea. Personaj complex, a cărui autoritate publică ascunde…singurătatea, Filip își dezvăluie vulnerabilitatea în Ella giammai m’amò. Monologul, moment  de referință al operei, solicită o construcție graduală, capabilă să treacă de la meditația apăsătoare la izbucnirile unei conștiințe confruntate cu propriul eșec afectiv. În  logica confruntării dintre puterea statală și biserică se înscrie duetul cu Marele Inchizitor/Marius Boloș. Întâlnirea celor doi depășește conflictul individual, devenind o confruntare între autoritatea monarhică și forța bisericii, ambele revendicând controlul absolut asupra vieții și conștiinței. În rolul prințesei Eboli, Liza Kadelnik a avut un parcurs dramatic solicitant, de la pasiune și orgoliu la regret și sacrificiu. Aria Nei giardin del bello introduce o altă perspectivă asupra personajului, în timp ce O don fatale concentrează drama lucidității tardive. Alexandru Chiriac/Rodrigo marchează una dintre liniile morale ale operei. Prietenia cu Don Carlo și idealul libertății flamande conferă personajului o dimensiune care depășește drama personală. Duetul Dio, che nell’alma infondere exprimă forța  solidarității întemeiate pe convingeri comune. În contrapunct, dialogul cu Filip, în care se aude îndemnul Restate!, aduce în prim-plan tensiunea dintre autoritatea regală și curajul celui care îndrăznește să o înfrunte. Dintre momentele de ansamblu, trio-ul Trema per te/Carlo, Eboli și Rodrigo, a contribuit la intensificarea conflictului, în timp ce scena autodaféului a readus în prim-plan dimensiunea colectivă și politică a dramei. Verdi construiește un contrast puternic între intimitatea personajelor și mecanismele puterii care intervine brutal în destinele lor. Una dintre calitățile partiturii este capacitatea de a transforma conflictele politice în drame umane, fără a diminua amploarea tabloului istoric. Distribuția a fost completată de Simonfi Sandor/ Călugărul, Oana Trambitas/Tebaldo, Florin Pop/Contele de Lerma și Ato Sumi/debut/Vocea din cer, soliști care au completat fericit discursul muzical, participare eficientă la conturarea atmosferei dramatice.

Spectacolul a beneficiat de mișcarea scenică realizată de Marius Toda, de regia artistică semnată de Mihaela Sandu, prin preluarea concepției regizorale a lui Anghel Ionescu Arbore din 1991. Adaptarea scenografică realizată de Valentin Codoiu, după scenografia arhitectului Cătălin Arbore, a asigurat continuitatea vizuală a producției. Reluarea în sine a  cerut dialogul între concepția originară și exigențele noii distribuții, între memoria unei montări și dinamica interpretării prezente. Muzica verdiană transformă suferința individuală într-o experiență cu rezonanță universală.

Reluarea spectacolului Don Carlo la Opera Națională clujeană se înscrie într-un moment simbolic pentru viața lirică a instituției. Pregătirea muzicală atentă, colaborarea dintre orchestră, cor și soliști, precum și revenirea unei montări cu o istorie proprie au oferit publicului prilejul de a reîntâlni una dintre creațiile majore ale repertoriului verdian. Don Carlo ne reamintește că forța acestei opere stă în echilibrul dintre monumentalitatea construcției și fragilitatea personajelor. Reluare care contează nu doar ca eveniment în sine, ci și prin posibilitatea de a readuce în prezent întrebările fundamentale pe care muzica lui Verdi le adresează fiecărei generații de spectatori.

Odată repus în drepturi, nu-mi rămâne decât să sper și să sperăm că Don Carlo va mai avea parte și de alte programări în stagiunea curentă.

Telefoanele mobile, problemă greu de rezolvat

Mai există spectatori lipsiți de orice bun simț, o spun cu regret. Multe telefoane s-au făcut auzite în timpul spectacolului, plus zgomote ale telefoanelor căzute. Până când ? Mi-este greu să spun. Cert este că mulți vin la Operă ca pe stadioane!

Demostene Șofron

Foto Nicu Cherciu