Tradiții de Crăciun în Transilvania (II)

Mărturiile obţinute de noi în zonele cercetate infirmă posibilitatea disocierii colindei de pe­rioada sărbătorilor de iarnă, deoarece executarea ei în altă perioadă a anului atrage după sine, susţin informatorii, o serie de evenimente cu caracter malefic, deci exact forma contrarie a ceea ce meneşte colinda – belşug, sănătate, feri­cire. „Să zâce că să face tăciune în grâu, dacă se colindă până la postu Crăciun”, „să fac bube în cap”, „pică pielea de pe nas”.

Opoziţia fast-prohibitivă condiţionată de respec­tarea sau nerespectarea termenului prescris prin tradiţie evidenţiază stricteţea coordonatelor temporale ale colindei, relaţia obiceiului cu sfera sacrului. Nu este vorba însă de o sacralitate prilejuită de noul sens creştin pe care l-a dobândit cu vremea obiceiul, ci una mult mai veche. Ceata trebuie să-şi aleagă un conducător care să vegheze la buna desfăşurare a obiceiului de la constituirea cetei până la desfacerea ei. Conducătorul cetei va fi şi cel care va rosti „alduirea colacului” sau „alduirea cârnaţului”, „a pălin­cii”, „a banilor”. Spre deosebire de ceata din sudul Transilvaniei, în zona nord-vestică organizarea e mai sim­plă, ceata alegând de obicei un conducător, mai rar doi. Nu se face o alegere propriu-zisă prin vot ci, de cele mai multe ori, conducătorul este recunoscut tacit, cel care ştie mai bine colindele sau cel care are o autoritate mai mare, sau cel mai vârstnic dintre ei. Alteori, este ales cel cu în­făţişare fizică mai plăcută sau „cu gură mare”, adică având calităţi oratorice evidente, asemenea starostelui de la ceremonialul nunţii.

Conducătorul cetei poartă diferite denumiri, cel mai adesea preluate după nomenclatura ad­ministrativă locală: „vătaf”, denumire-semnalată sporadic în vestul Transilvaniei, staroste, „primar” (primariu); dacă sunt doi, există şi termenul de „viţeprimar”. Foarte răspândită este denumirea de „birău”, atestată în multe sate ale zonei cercetate. Există şi un „birău mic” (chiş birău), dacă ceata are doi conducători. Sporadic, conducătorul cetei se mai numeşte şi „primaş”, „morcotan”, mai ales în zona Năsăudului şi „chizeş”, în unele sate ale judeţului Cluj. Termenul de „chizeş” denu­meşte şi pe cel care tocmeşte muzicanţii pentru petrecerea finală sau pentru jocul du­minical pe tot timpul anului. Dacă ceata îşi alege şi un al doilea conducător, acesta se îngrijeşte, de obicei, de strângerea şi administrarea banilor. El se numeşte „casier”, „sameş” ori „sămădău”. Există şi un birău al vinului, denumit în zona Huedin „borbirău”. Funcţia cea mai umilă în ceată o deţine purtătorul colacilor sau al celorlalte daruri primite de la cei colindaţi. În multe localităţi, darurile primite sunt purtate pe rând de membrii cetei. Pe alocuri acest rol îl deţine unul din membrii cetei care nu ştie să cânte sau nu cunoaşte în întregime repertoriul. El poartă denumirea de „iapă”, „gogă”, „ţoapă”, sau „jacoş”. Adunările cetei feciorilor se fac potrivit unui program dinainte stabilit: în fiecare seară, tot a doua seară sau numai sâmbătă seara.

Obligaţia principală a cetei este învăţarea colinde­lor, de aceea membrii ei solicită pe cei mai renumiţi colindători, pe care-i răsplătesc cu băutură, ţigări, mân­care. Aceştia sunt, de obicei, oameni bătrâni, foşti şi ei conducători de ceată în tinereţe. În timpul repetiţiilor se foloseşte băutură, mai ales vin, „vin fiert şi îndulcit”, ţuică etc. Colindele trebuie învăţate cu atenţie, fiecare colindă cu melodia ei. Se întâmplă adeseori ca o melodie să fie folosită la două-trei colinde. Se urmăreşte să se fixeze bine melodia, iar textul ei să fie cunoscut la per­fecţie, ca pe parcursul colindatului să nu fie atenţionaţi asupra unor eventuale greşeli de cei care cunosc foarte bine colindele, fapt considerat drept o mare ruşine pentru membrii cetei.

Paralel cu învăţarea colindelor, ceata se preocupă şi de celelalte obligaţii, mai ales acolo unde colindatul se asociază cu turca. Astfel, tocmirea lăutarilor se face cu
câteva săptămâni înaintea Crăciunului. De obicei ceata este însoţită de unul sau doi instrumentişti, mai cu seamă violo­nişti, iar în Maramureş este aproape nelipsită şi o
„zongoră”. În unele sate există şi fluieraşi sau chiar un cimpoier (satul Bulz, comuna Bratca, judeţul Bihor). Monica Brătulescu susţine că acompaniamentul cu cimpoi
a cunoscut în trecut o mare răspândire pe tot teritoriul lo­cuit de români. Noi am găsit astfel de atestări în localităţile Copăcel, Luncşoara, Delureni, Borod. Aceşti lăutari vor cânta şi la petrecerea de la sfârşitul colindatului. În acest caz, lăutarii locuiau, pe rând, la fiecare din membrii cetei câte o zi şi o noapte. În partea de vest a Bihorului, până în valea Barcăului, colindătorii se acompaniază şi cu nişte tobe numite în unele sate „tambore” sau „dobe”. Pe alocuri, colidătorii poartă anumite însemne, la fel cu cele ale nuntaşilor, frunze de iederă, ramuri de brad, panglici tricolore, flori artificiale ori „vârste” la căciuli, bâte ceremoniale împodobite cu panglici şi zurgălăi. La Sălsig repetiţiile se fac la „casa de corinzi” pe care ceata o închiriază cu preţul de 5 litri de vin şi 7 lei „banii petrolului”.

Colindatul propriu-zis are loc, în majoritatea satelor cercetate, la Crăciun, colindele cântându-se mai ales noap­tea. Această practică are desigur o veche tradiţie. Ea a fost atestată şi la popoarele slave. Folcloristul rus V.I. Cicerov vorbeşte despre relaţia noapte-magie-ritual, potenţată prin conglomerarea simbolică şi prezenţa unor actanţi purtători ai forţelor benefice. De aceea, susţine cercetătorul, colin­datul se desfăşoară în afara luminii solare în majoritatea satelor ruseşti, în poezia colindelor se face aluzie la trezirea gazdelor.

În majoritatea covârşitoare a localităţilor cercetate, colindatul începe în seara ajunului, în 24 decembrie, după ora 18 şi continuă în timpul nopţii până spre ziuă. Se reia apoi a doua zi (după ce iese lumea de la biserică) până noaptea târziu. Pe alocuri, se începe colindatul în di­mineaţa zilei de Crăciun, colindându-se toată ziua. Când începeau colindatul, membrii cetei se adunau la gazdă, la vătaf, îşi pregăteau recuzita: tobele, sacii pentru colaci, damigeana pentru băutură, bâte îm­pănate, iar în satele în care există obiceiul turcii, împodobeau turca. Împodobirea revenea fetelor sau ne­vestelor. Locul de unde începea colindatul diferă de la o localitate la alta. În câteva sate, mai întâi se colindă gazda cetei, unde se serveşte şi masa. Dar în majoritatea localităţilor, colindatul începea de la notabilităţile satului: preotul, primarul, învăţătorul. În acest caz primarul ori preotul le acorda permisiunea de a colinda, precum şi sfaturi de comportare. Apoi luau casele la rând, începând dintr-un capăt al satului. Unde există două sau trei cete, acestea se unesc la începutul colindatului la una din notabilităţile amintite, după care ceata colindă partea de sat stabilită anterior. În satele mai mici, cele de munte din Bihor sau Maramureş, colindatul se desfăşoară la rând, dintr-o anumită parte a satului, pen­tru că aici lipsesc notabilităţile. În localităţile în care obiceiul s-a păstrat în formele lui auten­tice, ceata colindă fiecare casă, fără alegere.

Dacă sunt refuzaţi, aceştia reacţionează uneori paşnic, dar de cele mai multe ori se manifestă vehement, prin practici numite „descolindat”, dovedind clar carac­terul imperios al obiceiului. Pe alocuri, cu timpul, con­comitent cu evoluţia mentalităţii şi slăbirea funcţiei de ritual a obiceiului, colindatul cetei a început să devină se­lectiv, în unele sate se colindă numai fetele (Tămaşa, Băiţa de sub Codru, Sânmiclăuş, Doba, Sătmărel) sau notabil­ităţile satului şi câţiva gospodari mai înstăriţi sau gospodăriile membrilor compo­nenţi ai cetei. Colidatul propriu-zis se desfăşoară afară (la uşă, la fereastră), dar şi în casă. În majoritatea localităţilor cercetate acesta se desfăşoară numai în casă.

Gazdele se pregătesc de cu seară pentru primirea colindătorilor cu daruri, cu casa curată „ca un pahar”, împodobită, cu faţă de masă nouă şi cu busuioc (element cu anumită semnificaţie magică), paturi aşternute cu perne şi ţoluri, mai ales acolo unde sunt fete de măritat. Unele colinde fac aluzie la felul în care gazda s-a pregătit în vederea primirii colindătorilor:

„Şi s-o sculat sclujnicele

Să măture cămările

Cu mătură de mătasă

Să iasă răul din casă”;

„Gazda mândru s-o gătat

Pastă masă

Primă trasă,

Şi pă pat

Pană de brad”.

Conf. Dr. Aurel Bodiu