Cristian Opriș: Not Fuji sau o expoziție ca un curs de gravură

Ce înseamnă să privești cu adevărat o imagine, dincolo de ceea ce recunoști la prima vedere? Expoziția Not Fuji, semnată de Cristian Opriș și găzduită de Centrul de Interes din Cluj, până pe 14 noiembrie, propune o reflecție asupra imaginii, a tehnicilor prin care aceasta se construiește și a relației dintre artist, materie și privitor.

Lucrările au fost realizate în timpul unei rezidențe artistice de trei luni, desfășurate în 2025 la Itsukaichi Art Studio din Akiruno, Tokyo. Privite retrospectiv, ele păstrează urmele unei experiențe japoneze și ale unui dialog cu o tradiție vizuală în care gravura ocupă un loc important. Expoziția nu este doar o prezentare de lucrări, ci și o invitație de a descoperi procesul din spatele imaginilor.

Fuji: între munte și aparat de fotografiat

Titlul Not Fuji trimite, mai întâi, la Muntele Fuji, reper emblematic al imaginarului japonez și subiect al celebrei serii O sută de vederi ale Muntelui Fuji, realizată de Katsushika Hokusai între 1834 și 1849. Negația din titlu introduce însă o distanță față de imaginea consacrată. Nu este vorba despre reprezentarea literală a muntelui, ci despre desprinderea de un subiect recognoscibil pentru a explora felul în care imaginile se formează și capătă sens.

O a doua referință posibilă este Fujifilm, compania japoneză cunoscută pentru materialele și echipamentele fotografice. Astfel, titlul pune în relație două moduri de a produce imaginea: fotografia și gravura. Dacă prima este adesea asociată cu surprinderea unui moment, cea de-a doua presupune un proces indirect, în care gestul, presiunea și intervenția asupra unei matrice determină rezultatul final. Reproducerea nu înseamnă simplă copiere, ci transformare și transfer.

Gravura ca exercițiu de atenție: Autoportret cu kiseru

Această dimensiune a procesului devine relevantă și în Autoportret cu kiseru, lucrare care poate fi pusă în dialog cu Autoportret la pervazul ferestrei (1639), de Rembrandt van Rijn. În gravura maestrului olandez, postura, privirea și stăpânirea tehnicii contribuie la afirmarea unei identități artistice. La Cristian Opriș, kiseru-ul, pipa tradițională japoneză, adaugă autoreprezentării o dimensiune culturală. Obiectul nu este un simplu accesoriu, ci un element care participă la construirea imaginii de sine.

Deși îi despart aproape patru secole, cei doi artiști folosesc gravura pentru a cerceta relația dintre înfățișare și identitate. Tehnica devine o formă de gândire vizuală, iar linia și materia nu servesc doar reprezentării, ci contribuie la exprimarea unei poziții artistice.

Portretul: chip sau identitate?

O altă direcție a expoziției este deschisă de cele șaptesprezece portrete realizate de Cristian Opriș în Japonia. Fiecare chip păstrează urmele unei întâlniri între artist și persoana reprezentată. Portretul nu se reduce la asemănarea fizică, ci se construiește între prezență, gest și interpretare, lăsând mereu ceva inaccesibil privirii.

În acest context, o ramă goală, așezată alături de cele șaptesprezece portrete, capătă o semnificație aparte. În loc să marcheze o absență, ea deschide posibilitatea unei noi prezențe: aceea a vizitatorului. Privitorul este invitat să-și imagineze propriul chip și să treacă, simbolic, de cealaltă parte a imaginii. Din observator, devine subiect posibil al reprezentării.

Rama goală transformă astfel expunerea într-o experiență reflexivă și readuce în discuție întrebarea fundamentală a portretului: cât din identitatea unui om poate cuprinde o imagine? Asemănarea nu epuizează persoana, după cum nici propria imagine nu se reduce la trăsăturile fizice. Identitatea se construiește și prin felul în care ne percepem și suntem percepuți.

Expoziția ca exercițiu de privire

Not Fuji poate fi citită ca un curs de gravură desfășurat în spațiul expozițional. Prezența mesei cu ustensile de lucru face vizibilă infrastructura materială din spatele imaginilor și apropie publicul de instrumentele și operațiunile care fac posibilă imprimarea. Vizitatorul este invitat să observe contrastul, raportul dintre plin și gol, urma și suprafața, dar și distanța dintre intenția artistului și rezultatul obținut.

Gravura cere răbdare, atenție și acceptarea incertitudinii. O intervenție asupra plăcii nu poate fi întotdeauna anulată, iar accidentele pot deveni parte din expresivitatea lucrării. Tocmai această relație dintre control și imprevizibil conferă tehnicii o tensiune proprie.

Miza expoziției nu este, așadar, doar familiarizarea publicului cu un mediu artistic, ci și formarea unei priviri mai atente. Arta poate transmite cunoaștere fără să ofere explicații exhaustive, făcând procesul perceptibil prin experiența directă a lucrărilor.

În cele din urmă, Not Fuji ne invită să renunțăm la certitudinea primei impresii. Dincolo de ceea ce recunoaștem într-o imagine există gesturi, materiale, decizii și sensuri care cer timp pentru a fi descoperite. Poate că aceasta este lecția discretă a expoziției lui Cristian Opriș: a vedea nu înseamnă neapărat a privi, iar uneori, pentru a înțelege o imagine, trebuie mai întâi să învățăm să o privim.

Silvia Suciu