Toamna Muzicală Clujeană. 59 Luiza Borac, seară de virtuozitate, rafinament și libertate muzicală

Există artiști al căror nume reprezintă o promisiune a unei seri muzicale de excepție. Luiza Borac (n. Pitești, 1968; artist Steinway) face parte din această categorie privilegiată a interpreților care nu mai au nevoie de ample prezentări, prezența lor pe afiș fiind o garanție a calității artistice și a unei întâlniri memorabile cu muzica. Recitalul susținut de apreciata pianistă a confirmat din plin această așteptare. Publicul a avut parte de o experiență muzicală de mare diversitate stilistică, în care virtuozitatea, sensibilitatea și imaginația interpretativă s-au împletit într-un discurs artistic captivant.

Programul ales s-a remarcat prin originalitate și prin generozitatea orizontului muzical, călătorie prin epoci, sensibilități și universuri componistice distincte. De la exuberanța ritmică și culorile sonore ale jazzului american, la miniaturile de o subtilitate poetică aparte, până la strălucirea repertoriului românesc, fiecare lucrare a adus o nouă perspectivă asupra expresivității pianului.

Recitalul s-a deschis cu celebra Rhapsody in Blue de George Gershwin, în transcripție pentru pian solo, partitură care cere din start o tehnică instrumentală desăvârșită, un simț aparte al ritmului, al contrastelor și al libertății expresive. În această versiune concentrată, pianul devine o întreagă orchestră, capabilă să sugereze bogăția timbrală, energia și spiritul vibrant al muzicii lui Gershwin. Lucrarea a reprezentat unul dintre marile momente de virtuozitate ale serii, punând în valoare atât complexitatea scriiturii, cât și spectaculozitatea unei muzici aflate la granița dintre tradiția concertantă și limbajul jazzului.

Contrastul a venit prin universul componistic al lui Kurtág Gyorgy, cu Virág az ember…/ Blumen die Menschen, nur Blumen, în care expresia se concentrează în gesturi sonore esențiale, de o forță evocatoare copleșitoare. Incursiunea într-un limbaj modern, subtil și contemplativ a schimbat radical perspectiva auditivă, demonstrând capacitatea pianului de a transmite emoții profunde prin mijloace minimale.

O altă dimensiune a sensibilității romantice a fost dezvăluită prin cele două lieduri fără cuvinte de Fanny Mendelssohn-Hensel, Larghetto, nr. 3, și Wanderlied, nr. 4, din ciclul Lieder ohne Worte. Pianul preia funcția vocii umane, transformând melodia într-o confesiune intimă, susținută de delicatețea acompaniamentului și de echilibrul frazării. Compozițiile semnate de Fanny Mendelssohn-Hensel, multă vreme insuficient reprezentată în sălile de concert, și-au găsit locul firesc într-un program care a acordat atenție nu doar marilor nume consacrate, ci și vocilor componistice ce merită redescoperite.

În aceeași atmosferă a romantismului feminin s-a înscris Notturno de Clara Wieck-Schumann, din Soirées musicales, op. 6. Lucrarea a adus în prim-plan lirismul interiorizat, eleganța și bogăția armonică specifice sensibilității romantice, conturând un spațiu sonor în care expresia se construiește prin nuanțe, respirație și finețe interpretativă. Prezența celor două compozitoare în program a oferit recitalului alte note distincte asupra creației pianistice romantice, asupra diversității vocilor artistice feminine ale epocii.

Momentul culminant al serii a fost, fără îndoială, Rapsodia română în la major, op. 11, nr. 1, de George Enescu, în transcripție pentru pian solo. Reprezentativă creație a patrimoniului muzical românesc, lucrarea își dezvăluie noua dimensiune, cea a unei partituri pianistice de o dificultate redutabilă, în care energia dansurilor populare, spontaneitatea ritmică și bogăția melodică trebuie reunite într-un discurs coerent și plin de viață. Transcripția solicită o tehnică excepțională, o amplă paletă dinamică, o remarcabilă capacitate de diferențiere timbrală. Alături de Rhapsody in Blue de Gershwin, această lucrare a evidențiat atât exigențele tehnice ale repertoriului, cât și potențialul expresiv nelimitat al instrumentului.

După un asemenea program, reacția publicului a venit firesc: aplauze generoase, pe măsura serii oferite. Cele două bisuri, semnate de Robert Schumann și Edward Elgar/Salut d’amour, au prelungit atmosfera de sărbătoare muzicală, oferind un final de o eleganță și o căldură aparte.

Recitalul Luizei Borac a însemnat mai mult decât o demonstrație de virtuozitate pianistică. A fost o întâlnire cu diversitatea limbajelor muzicale, cu frumusețea unor pagini mai rar auzite și cu forța unor partituri emblematice, reunite într-un program construit pe contraste și afinități surprinzătoare. Luiza Borac a oferit publicului prilejul de a descoperi pianul în multiplele sale ipostaze, de la instrument al spectaculozității și al strălucirii tehnice la cel al introspecției, delicateții și emoției. Recitalul de pian a reconfirmat prestigiul artistic al Luizei Borac, capacitatea de a transforma un recital de pian într-o experiență muzicală ce nu se va uita ușor.

Demostene Șofron