Teatru între oglinzi

Glisând pe aliniamentele mitului, Radu Stanca scrie în 1947 piesa Dona Juana, text mai degrabă poetic decât dramatic, derivat din structurile teatrului cu măști, promovat cu aplomb în commedia dell’arte. Text ofertant înscenărilor fanteziste din șirul cărora face parte și recenta montare a lui Tudor Lucanu de la Euphorion. Tot la Naționalul clujean, piesa lui Radu Stanca a stat la baza altei montări în 2000, sub regia Liviei Gună. E un fapt meritoriu că dramaturgul și poetul ardelean este jucat atât de des pe scena clujeană. E un semn că cel care se alinta cu versul Sunt cel mai frumos din orașul acesta se bucură de considerația contemporanilor.

Dona Juana se axează pe structura unui teatru de text, de dialog. Tudor Lucanu merge hotărât spre ermetizarea și condensarea limbajului, astfel că cele șase personaje inițiale sunt contrase în două apariții fantomatice, (cu măști, fără măști) închise într-un paralelipiped de oglinzi așa încât, prin reflexii și lumini, par mai multe. Concepția decorului aparține tot regizorului, iar fastuoasele costume, de fapt înveșmântări în mătăsuri argintii, ca cele întinse pe jos, poartă semnătura artistei Zsófia Gábor. Așadar un cub din oglinzi, un cub-alcov, inundat de mătăsuri sclipitoare, pe suprafețele căruia ne oglindim și noi, spectatorii, uneori. Alte două cuburi mici servesc drept scaune sau socluri pentru cei doi actori cu roluri cumulate: Cecilia Lucanu-Donat și Matei Rotaru, ambii îmbrăcați în voaluri transparente. Ea este când Dona Juana, când servitoarea ei, Fiorela. El este când Don Fernando, când Don Juan, când Fiorelo, servitorul lui sau chiar Don Morte, adică Moartea (în final). Un paralelism onomastic ușor de suprapus și redus la sarcini pentru doi actori. Desigur, montarea în discuție se adresează unui public cultivat, care acceptă convenția reducției de personaje și fixarea cadrului confruntărilor în alcovul Donei Juana. Ba mai mult, regia cochetează cu trimiteri spre teatrul japonez cu măști, un stil elevat, desigur, departe de măscări populiste.

Când l-am văzut pe Matei Rotaru aproape gol, așezat pe soclul mitului seducătorului, mi-am zis că ceva reminiscențe din Don Juan-ul lui Roberto Bacci, când actorul umbla gol printre spectatori, au rămas încrustate în analele… personajului. Dar nu, dezvelirile sunt motivate, (e budoarul intimităților), erotismul de asemenea și e ceva firesc până la urmă, când miza conflictului este răzbunarea pe interese erotice. Este ambiția Donei Juana de a-l învinge pe Don Juan, cel ce nu se lasă învins de femei. Cum? Prin farmece feminine, ademenitoare, trupești.

Foarte solicitant este demersul actoricesc al Ceciliei Lucanu-Donat. Cu o prestație mult mai convingătoare decât în bizara „femeie îndărătnică” din Îmblânzirea scorpiei, actrița își pune toate energiile în acțiune pentru a demonstra voluntarismul Donei Juana vizavi de bărbații considerați prea slabi. Exhibă, sub semnul urgenței, ambiția de a nu cădea în mrejele iubirii. Ea dă expresie unui dispreț suveran față de curtezanii care îi dau ocol, precum un oarecare Don Alvaro sau chiar „nenorocitul” și „urâtul” Don Fernando, îndrăgostit lulea de ea. În ipostază de servitoare, continuă să pună în evidență calitățile și puterea stăpânei. Cecilia Lucanu-Donat desenează cu finețe un dublu feminin remarcabil. Matei Rotaru se dovedește din nou subtil mânuitor de atitudini temperamentale (atât cât îi permite textul) schițând dexteritatea seducătorului de a aborda femei și insistențele penibile ale îndrăgostitului sau admirația servitorului pentru celebrul său stăpân. Jocul de măști și furia dezlănțuită în momentul aflării adevărului, cu vâscozități din peturi azvârlite, tensionează acțiunea și îmbracă întregul în văluri ce ocultează liniaritatea narativă a textului. Scenele de mișcare, introduse într-o dinamică implicită a dialogului, cuprinse în cubul de oglinzi, dau adevărata dimensiune a conflictului. Se conferă expresivitate vizuală sporită mătăsurilor răspândite pe jos, transformate în mantia neagră a morții în final. Este o altă măsură a rafinamentului în care este ambalat inspirat spectacolul.

Adrian ȚION

Foto Nicu Cherciu