Sens, păcat și recăpătarea sensului

Despre urmările căderii în păcat a protopărinților noștri, Adam și Eva, se discută destul de mult în teologia ortodoxă, însă cu mențiunea că discuțiile poartă de cele mai multe ori pecetea dogmaticii. Cu toate acestea, dacă „păcatul” ține de activitatea umană, atunci subiectul nu poate fi limitat doar la spațiul dogmatic, ci poate fi tematizat atât din punctul de vedere al eticii individuale, cât și al eticii sociale.

Pentru început, este necesar să facem o precizare terminologică: etica individuală și etica socială sunt cele două ramuri constitutive ale eticii normative – ramificație principală a eticii teologice – care reflectează: 1. În cazul eticii individuale sau morală asupra activității umane în termeni de bine/ rău; 2. În cazul eticii sociale asupra activității instituțiilor moderne în termeni de drept/ nedrept. Dacă în cazul eticii individuale, căderea în păcat înseamnă apariția unei prăpăstii între cum ar trebui „să fie” omul și cum „este”, etica socială tematizează coruperea relației dintre oameni, dintre oameni și natură, sau chiar dintre oameni – societate și instituții, în general.

Căderea omului în păcat a adus cu sine pierderea sensului vieții și implicit al istoriei. Omul trebuie să avanseze pe calea cunoașterii duhovnicești pentru a-și însuși la nivel particular sensul pe care Dumnezeu L-a dat istoriei la nivel general. Altminteri, într-un registru al secularului, omul își setează subiectiv propriile priorități și zeluri în viață. În acest monolit de țeluri umane trasate subiectiv, se ridică interogația cu privire la sensul istoriei ca atare. Are istoria un sens general, sau este pur și simplu o înlănțuire de evenimente aleatorii, rezultate din activitatea aleatorie a oamenilor, pe care istoricii și filosofii le împart în epoci și le contabilizează în enciclopedii. Scopul reflexiei conduce la construcția unei viziunii proprii asupra istoriei, ceea ce contribuie în mod fundamental la o forma specifică de asumare, sistematizare și criticare a acesteia. După cum notează Karl Löwith, Deutero-Isaia și Herodot, contemporani fiind, expun două moduri profund diferite de a privi istoria. Dacă pentru Deutero-Isaia critica societății contemporane lui se face prin prisma unei istorii asumate eshatologic, în cheie profetică, înțeleasă ca pregătire, ca îndreptându-se spre ceva, pentru Herodot, istoria ține de un element contingent, care, dacă ar putea fi sistematizat, s-ar numi politică. Astfel că, un prim aspect esențial al deosebirii creștinismului față de realitatea epocii sale este noutatea categorică adusă în actul de receptare și raportare la istorie, mult mai departe decât cel limitat la polis. Pentru grecii din vremea lui Herodot historia nu avea înțelesul unei istorii pe termen lung, ci unul de „raport”, „investigație”. În contrast, istoria, din perspectivă creștină, are un spectru larg, atingându-și punctul culminant în Iisus Hristos, Cel care o și îndreaptă spre un telos (scop), situat în eshaton. Ca atare, istoria nu mai ține de trecut, ci de viitor, transformându-se într-un act de așteptare a întâmpinării Împărăției lui Dumnezeu, bazat pe credință și nădejde. Iată, deci, două virtuți morale care configurează orientarea „omului nou” creștin în timp.

Interesant de observat este corespondența dintre maniera de interpretare a istoriei și planul de creare a unei societăți noi, la nivel politic. Secularizarea a presupus o rupere a proiectelor politice de autoritatea Bisericii și legitimarea lor pe baza dreptului natural, după principiul lui Hugo Grotius: „etsideus non daretur” („Ca și cum Dumnezeu nu ar exista”). Însă, Modernitatea în ansamblul ei, deși ruptă de autoritatea eclezială, a rămas captivă modului ei de gândire, în cazul nostru a unui tipar mental orientat spre așteptarea unei promisiune viitoare. Elementul central în acest registru îl joacă conceptul de „utopie”, în sensul în care Thomas Morus îl utilizează ca „ne-loc”, ca un proiect de societate nouă, închipuită mental, cu rolul de substituent față de planul creștin. Mai târziu, pe baza aceluiași principiu, de progres al istoriei, doar că într-o expunere materialistă, în virtutea căreia istoria este „tribunalul”, iar proletariatul „judecătorul”, Karl Marx formulează pe larg propria concepție despre cum ar trebuie să arată proiectul său de societate, în care nu vor mai exista categorii sociale precum cele capitaliste ca „exploatat” și „exploatator”, „burghez” și „proletar”, „bogat” și „sărac”, ci toți vor fi „una” în așa-numitul Regat al libertății („Reich der Freiheit”). Paradoxul face ca însuși materialismul din utopia marxiană care reduce societatea la categorii economice, aflate în mișcare antagonică, să fie înghițit de o speranță de mântuire seculară, ce are să inaugureze societatea promisă. Cu alte cuvinte, paradoxal, „speranța marxismului transcende marxismul însuși”. Continuarea a fost că toate totalitarismele secolului XX au dezvoltat pe cont propriu un plan despre cum ar trebuit să arate omul („om nou”), de la fascism și nazism până la comunism, cu prețul de a compromite ideea de progres a istoriei, spre scop viitor, precis, pozitiv. Pe scurt, modernitatea a încercat recuperarea sensului teologic al istoriei pe cale seculară, însă rezultatul a fost un genocid general care a pus în chestiune însăși ideea de om.

Ce are nevoie Europa la ora actuală? Relegitimarea și recreștinarea ideii de utopie și a celei de progres a istoriei, spre un țel care să umanizeze instituțiile și să lupte pentru implementarea dreptății în societate. Odată cu căderea totalitarismelor în 1989, persistă pericolul ca Europa să-și piardă orientarea către un scop dat, să se plafoneze, cum pare că o face, într-o societate închipuită ca o arenă imensă, concentrată pe eliberarea nevoilor materiale ale cetățenilor și bazată pe creștere economică fără capăt. Biserica Ortodoxă împreună cu celelalte Biserici creștine au chemarea să readucă aminte Europei rădăcinile ei și să-i dea un țel de dezvoltare similar cu valorile morale ale Împărăției lui Dumnezeu, anume: binele și dreptatea.

Pr. dr. Cezar Marksteiner Ungureanu