Scrisoare Pastorală a PS Claudiu la Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos

Iubiți credincioși,

Sărbătoarea Învierii Domnului ne conduce sufletește la adevărul central al credinței creștine, invitându-ne să celebrăm biruința lui Isus asupra păcatelor și asupra morții și să ne deschidem inimile pentru a-L primi pe Cel Înviat în viețile noastre. Noi celebrăm de aproape două mii de ani acest eveniment unic din istoria noastră, în care Fiul lui Dumnezeu transformă moartea într-o trecere spre adevărata viață.

Învierea Domnului reprezintă epicentrul unei schimbări radicale a omenirii, punctul de cotitură în care și din care timpul este inundat de viața veșnică. Dacă până atunci păcatul părea să stăpânească libertatea omului, iar moartea își etala atotputernicia, condamnându-l pe om la tăcere și la resemnare, Isus Cristos ne răscumpără din robia păcatelor, ne dăruiește harul de a trăi în sfințenie, ne face părtași în prezent vieții veșnice și ne călăuzește pașii spre înviere.

Lumea în care trăim o cunoaștem destul de bine. Este o lume a războiului din noi și dintre noi. Avem războaie la granița țării și în alte părți ale lumii, avem războaie în inimi. Avem războaie în familii, în cercurile noastre de cunoscuți, în societate, între popoare și între Biserici. Avem războaie online și acestea, chiar dacă par a fi mai ușor de dus, fiind sub protecția anonimatului, au o reală putere de distrugere. Această situație, în care lumea se lasă condusă de interese meschine, de egoism și ură, folosindu-și resursele împotriva vieții, a demnității și a libertății, se află într-un contrast evident cu scopul Învierii Domnului: „Înviind Isus din mormânt, precum mai înainte a zis, ne-a dăruit nouă viață veșnică și mare milă”.

Răspândirea epidemiei de violență și de nedreptate ne pune în fața unei chestiuni esențiale: în ce fel Învierea Domnului luminează efectiv aceste locuri întunecate pentru noi care ne numim creștini, pentru noi care ne considerăm poporul credincios?

Anul acesta îl trăim sub semnul rugăciunii, atât în Episcopia de Cluj-Gherla, cât și la nivelul întregii Biserici Catolice. Motivul e unul destul de simplu: atunci când ne rugăm creăm un canal de comunicare între noi și Cer, pentru ca, prin rugăciune, o parte din armonia Împărăției Cerurilor să ajungă în viața noastră și prin noi în lumea în care trăim. În rugăciune, lumina și bucuria Învierii alungă umbrele războiului din viața noastră și noi devenim, așa cum spune rugăciunea Sfântului Francisc, instrumente ale împăcării dintre oameni.

Iubiți frați și surori în Cristos,

Se împlinesc cinci ani de la momentul beatificării Episcopilor noștri martiri. Pe Câmpia Libertății din Blaj, glasul Preafericitului Părinte Lucian răsuna puternic și plin de emoție, cerând Sfântului Părinte Papa Francisc, în numele întregii Biserici Române Unite, să-i proclame Fericiți pe cei șapte Episcopi care și-au dat viața pentru Cristos și pentru comuniunea cu Biserica Lui. Sunetul solemn al clopotelor Catedralei Arhiepiscopale Majore însoțea încuviințarea Urmașului lui Petru. Pentru noi, acel moment a fost un moment de vindecare, un moment în care umbra lui Petru, care vindeca pe căile Galileii în primii ani după Înviere, a ajuns și la noi.

Momentul acela a fost plin de har, deoarece, prin Episcopii noștri martiri, noi am învățat că adevărata și singura cale de a câștiga un război este aceea de a-l opri în sufletul nostru, de a nu-l lăsa să treacă mai departe, de a ne lăsa răstigniți pentru a câștiga. Cu cât a fost mai intensă persecuția, cu atât mai puternică le-a fost în suflete flacăra credinței, focul dragostei și lumina Domnului! Nu e ceva inovativ în atitudinea lor, fiindcă aceasta nu e decât calea lui Cristos, însă, deși știam teoretic toate aceste lucruri, în momentul beatificării ele au devenit și mai mult parte din ființa Bisericii noastre.

Începând din momentul Bunei Vestiri, trecând prin răstignirea și moartea pe Cruce a lui Isus și ajungând la viețile noastre, totul este marcat de acest paradox al împreună-prezenței bucuriei și durerii, iubirii și suferinței, Crucii și Învierii. Când Arhanghelul Gabriel îi bine vestește Mariei din Nazaret, este un moment de bucurie nu doar pentru ea, ci pentru întreaga omenire. În același timp, însă, la puțină distanță, în Templul din Ierusalim, Simeon îi spune Maicii Sfinte: „prin sufletul tău va trece sabie” (Lc 2,35). În momentul răstignirii, Maria este prezentă la picioarele Crucii, purtând în inimă promisiunea Arhanghelului, însă prin inima ei trece o sabie, fiindcă Fiul ei preaiubit, care trebuie să domnească veșnic, moare pe Cruce. În acest război, între ceea ce Dumnezeu îi promite și realitatea pe care o vede cu ochii ei, Maica Sfântă alege Cuvântul și promisiunea lui Dumnezeu și de aceea vede Învierea.

Este la fel și în viața noastră. Un dans al bucuriei și al suferinței ne însoțește în fiecare clipă. Putem alege disperarea și războiul lumesc în sufletele noastre și în lumea în care trăim, sau perspectiva creștină în care înțelegem că nimic din ceea ce se întâmplă nu poate exista fără voința sau permisiunea lui Dumnezeu și, în cazul acesta, înțelegem că Domnul este pururi prezent în viețile noastre, chiar dacă într-o manieră tainică, ascunsă. În loc să ne războim cu cei de lângă noi, să alegem săducem lupta lui Cristos, care nu e împotriva oamenilor, ci împotriva spiritelor rele, împotriva păcatelor și a tuturor formelor de nedreptate, trăind și vestind Evanghelia Iubirii.

Prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria și a Fericiților Episcopi Martiri, Îl rog pe Domnul și Mântuitorul nostru Isus Cristos să vă ocrotească și să vă binecuvânteze cu haruri cerești! Învierea Domnului să ne fie lumină, speranță și tărie în luptele noastre de fiecare zi!

Cristos a înviat!

† Claudiu

Episcop de Cluj-Gherla