Şansa înţelepciunii: ECHILIBRAREA BALANŢEI POLITIC/ADMINISTRATIV

Warning: Undefined array key "file" in /home/faclia/public_html/wp-includes/media.php on line 1788

• de vorbă cu prof. univ. dr. Călin Hinţea •
Interlocutorul meu este profesor universitar doctor, titular al cursurilor de Management Public şi Planificare Strategică în Sectorul Public. În prezent este decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Administrative şi ale comunicării din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai şi Profesor asociat la Michigan State University. A ocupat funcţia de şef al catedrei de Adminstraţie Publică (2004-2012) şi funcţia de Secretar de Stat în cadrul aparatului Primului Ministru (2008-2010). Senior Editor al Revistei transilvane de Ştiinţe Administrative (revistă ISI). Bursier post doctoral Fulbright la Michigan State University şi Salzburg Seminar fellow.

 Cred că definiţia cît mai simplă a administraţiei poate fi un punct de pornire a discuţiei noastre de astăzi.
– În mod normal, administraţia publică încearcă să implementeze în viaţa de zi cu zi deciziile luate de factorul politic. Asta, pentru că administraţia nu are capacitatea de a lua decizii. Doar politicienii aleşi fac lucrul acesta. Dar, odată luate, aceste decizii, trebuie aplicate. Acel cineva este administraţia şi o poate face rău sau bine.

– Clivaje?
– Există falii între aceste două entităţi. De exemplu, politicienilor le place să atace administraţia. E simplu. Oamenilor le place asta, dar apare, pe termen lung, demotivarea oamenilor buni să lucreze în sectorul public. Pe de altă parte, administraţia nu are încredere în politicieni şi are temeri majore în acest sens.Oricum, aceste neînţelegeri fac să suferim noi toţi.

– Se pot rezolva aceste disensiuni?
– Ar fi o greşeală să ne gîndim la primari apolitici, spre exemplu. Dacă privim din celălalt unghi, vedem că s-a dovedit că administraţia necontrolată politic se extinde atît de mult încît ajunge la limita ei de… incompetenţă. Se extinde atît de mult, încît nu mai poate fi stăpînită. Cineva trebuie să facă acest balans între birocraţie şi politicieni. Iar aceştia din urmă sînt aleşii.

– De ce depinde acest balans? Şi cum poate un independent să controleze un sistem tare, cînd el nu are, practic, în spate un partid?
– Depinde de structura politică şi cea a comunităţii. Cît de mult este învăţată comunitatea să gîndească în termeni politici sau administrativi. Cu cît sînt mai dezvoltate, cu atît comunităţile gîndesc în termenii interesului local. Contează mai puţin discursul politic, şi mai mult capacitatea administraţiei locale de a face ceva. Cu cît comunitatea e mai mică, cu atît produsele administraţiei au tendinţa să se vadă mai repede. Şi contează proximitatea. Comparaţia. Ce au ceilalţi şi el nu are?! De aici încep evaluările politicienilor. Iar presiunea asupra lor va fi din ce în ce mai mare, pentru că lipsa rezultatelor se vede. Iar forţa primarului va rezulta din capacitatea lui de a relaţiona cu comunitatea şi mai puţin forţa politică pe care o are el „în spate”.

– Pe de altă parte, o bună parte a comunităţilor locale se opune, efectiv, progresului.
– Corect. Dar e şi o chestiune de prioritizare. De multe ori, primarii iniţiază proiecte pentru care comunitatea nu este neapărat pregătită. Nimeni nu refuză să trăiască mai bine. Dar în momentul în care acel „bine” se face înafara unei consultări, a unei aşteptări, diferite de priorităţile consiliului local şi comunitate, atunci apar disfuncţii. Dacă, spre exemplu, administraţia se consideră „minoritate luminată”, se ivesc tot felul de rupturi între nevoile cetăţeanului şi acţiunile administraţiei.
– Ar fi şcolarizarea specifică o soluţie?
– Da. Categoric. E un proces care se dezvoltă şi de care e mare nevoie. Pregătirea, fie că e vorba de domeniul politic sau administraţie, şi pentru cei numiţi şi pentru cei aleşi, este esenţială. Reprezentativitatea spune că oricine poate fi ales. Ceea ce este foarte bine! Dar, dincolo de asta, e nevoie de nişte cunoştinţe în sectorul public. Nu mai spun ce important e acest lucru pentru specialiştii care lucrează în birocraţie! Există, aşadar, pe lîngă programele de licenţă, şi cursuri post- universitare, dedicate exact acestor persoane. Care vin aici, fac cursurile la sfîrşit de săptămînă, activează timp de şase luni, iar la sfîrşit se produce o schimbare masivă a perspectivei în ceea ce priveşte nevoile administraţiei publice.

– Se întîmplă aceste lucruri?
– Nu există obligativitatea de a urma cursurile noastre universitare, dar există obligativitatea legii, care limitează ocuparea unor funcţii manageriale în administraţia publică de obţinerea unui master sau a unor cursuri post-universitare.

– Cu toate acestea, situaţia nu este prea roză…
– În alte ţări s-a trecut de la faza prebirocratică (faza de politizare masivă şi lipsă de profesionalism), stadiu în care, din păcate, sîntem noi, de la care se trece la un salt, spre model birocratic (în care corpul funcţionarilor se profesionalizează cît mai mult posibil). Politizarea nu dispare, dar se păstrează în limite rezonabile. Lumea modernă a trecut la o etapă post birocratică deja, în care accentul e pus pe management, pe integritate, pe contractualizare… Saltul acesta nu se poate face foarte rapid, pentru că nu avem experienţa necesară şi e şi greu de depăşit mentalităţi. Presiunea pe administraţie este imensă. Iar efectele pot fi, nu de puţine ori, dezastruoase. Trebuie să spun însă că la nivelul oraşelor există o uşoară îmbunătăţire a managementului public. La nivelul comunelor, cum spuneam, presiunea este forte mare, resursele mici, capacitatea de gîndire pe termen lung este redusă şi, în consecinţă, lucrurile nu se vor mişca, cred, într-un timp rezonabil. E nevoie de schimbarea structurii proprietăţii (şi eliminarea pe cît posibil a celei de subzistenţă). Şi de forţă de muncă, pentru că cineva trebuie să facă această schimbare. Este un proces care este afectat, în principal, de nivelul demografic din România: structură, mobilitate şi altele.

– Spuneaţi că una din bubele noastre este politicul.
– Mai precis, prezenţa politicului şi la nivelele cele mai de jos ale administraţiei locale. Nivelul de politizare în România este, din punctul meu de vedere, o ameninţare strategică. Iar pe termen mediu şi lung ne va afecta masiv. Aşa cum afectează, poate surprinzător, şi partidele. Ele nu se gîndesc că prin această politizare sălbatică sînt afectate şi ele. Numirea unor oameni incompetenţi în poziţii administrative se întoarce, la un moment dat, împotriva lor. Oamenii aceia nu sînt în stare să facă ceea ce trebuie să facă. Nici în absorbţie de fonduri europene, nici în managementul crizelor, şi nici nu sînt în stare să-şi facă treaba şi să cheltuie bugetele aşa cum trebuie. Eficient, cu alte cuvinte. S-a întîmplat şi în altă parte. În America, bunăoară. Alegerile aduceau cu sine şi schimbarea portarilor. La propriu. La un moment dat, preşedintele Garfield a fost împuşcat (iulie, 1881). Un avocat, nemulţumit că n-a fost numit consul la Paris, a apăsat pe trăgaci. Atunci a început criza, care cerea schimbarea sistemului. Iar oamenii au început să ajungă în administraţie pe merit. Subliniez: pe merit! Politizarea nu poate fi eliminată total. Ar fi culmea. Dar trebuie stabilit pînă unde se poate merge, raţional, cu politizarea. De 25 de ani, de cînd am trecut pe sistemul democratic, ştie toată lumea că avem o politizare excesivă. Şi nu face nimic pentru a schimba macazul. E un fel de spirală, dacă doriţi, în care fiecare îşi aduce contribuţia la acest… rău nemaipomenit. Eu am aşteptări limitate. Pentru a rezolva problema politizării este nevoie de consens. Un acord politic care să spună, spre exemplu. că pînă la nivelul secretarului de stat se poate merge cu politicul. După – cu specialistul.

– Păreţi, totuşi, sceptic, în această privinţă.
– Nu cred că există maturitatea partidelor politice, care să realizeze cît de importantă ar fi această acţiune. Pentru modernizarea, în timp, desigur, a ţării. Şi, sigur, ar trebui să existe şi următorul pas, în care pentru funcţia politică să existe cerinţa de a fi specialist. Chiar dacă este asimilat cu stînga sau dreapta, omul să aibă pregătirea necesară pentru înţelegerea şi continuarea unor proiecte.

– Să ne referim şi la corupţie.
– E un subiect complicat. Discutăm aici de percepţie. La nivel înalt, corupţia este oarecum, impersonală. Dar la nivel local ea este personalizată. Iar impactul asupra comunităţii este foarte mare. E clar că mica corupţie trebuie eliminată de către sistem. Organic, oarecum. Iar marea corupţie o rezolvă o justiţie independentă. Şi responsabilă. Şi nu neapărat arestările contează, ci mesajul. Din acest punct de vedere, sînt mai optimist. Sîntem, cu alte cuvinte, pe drumul cel bun.

– Tot ceea ce mi-aţi spus pînă acum, politizare, incompetenţă, corupţie…
– … duce la un buget cheltuit defectuos sau, şi mai grav, lipsa unui buget suficient. Nu există ban public, cum bine spunea un oficial britanic. Există banul nostru! Nu ei au făcut una sau alta, ci noi am contribuit pentru a se face un drum, o zonă de agrement… Multe primării nu-şi colectează nici 50 la sută din buget. Şi participă la… concursul naţional de a obţine bani de la nivel central. O situaţie care afectează România pe termen lung.
Interviu realizat de
Radu VIDA