Românii care schimbă lumea. Pentru alţii!

Un an întreg, 364 de zile ne tăvălim în noroi. Şi-i tăvălim şi pe alţii. Strângem pumnii. Huiduim. Înjurăm. Ne chinuim adâncindu-ne ridurile, ne umflăm venele şi suntem mânioşi pentru tot şi pentru toate. Facem, la minut, puseuri de tensiune. Şi nu vedem decât răul, mizeria, impostura.

Vine însă o zi (a 365-a sau 366-a), când energiile naţionale îşi găsesc vadul. Cursul lin, dătător de speranţă.

E drept, pe-afară.

Sau de afară. Aflăm atunci că România a fost „făcută”, atunci, de regi şi regine ce s-au născut în străinătate; că, acum, vârfuri în muzica clasică, balet, gimnastică, tehnologie IT, bucătari şi mai ştiu eu în ce domenii fac să pulseze viaţa. De-afară! Iubesc România de acolo, de unde se vaită şi căinează pe cei care au rămas aici. Dar spun, cu toţii, un lucru esenţial: că nu avem determinare!

Cei care au ori s-au născut sau au dobândit aşa ceva pleacă. Şi nu se mai uită înapoi, decât atunci cânt televiziunile particulare îi caută acolo, la ei, unde fac treabă adevărată. Şi ca într-o formulare de numitor comun, spun la unison: faţă de determinarea lor de a face ceva în plus, există acel dulce şi dăunător „lasă-mă să te las”. Sau „se poate şi aşa”. Totul se încoronează cu o politică dezastruoasă, o reavoinţă şi o răutate greu de descris. Nu că nu s-ar putea alcătui tomuri despre prostie, păcăleală, megalomanie, vânzare de ţară, şi alte cele. Nu că nu se ştie de invidia congenitală a celor mediocrii, care pun frână celor care, cât de cât, visează. Şi ar schimba şi ei lumea, lumea noastră şi a celorlalţi. Dacă ar fi lăsaţi. Dar, se pare, nu există „aici”, dacă nu vorbim despre „acolo”. Iar acolo, mai toţi fac performanţă. Sau, dacă vorbim de cei mulţi, trăiesc, muncesc şi produc omeneşte. Dar o fac pentru alţii. Pe când aici, toţi o duc târâş. Îşi pleacă capul, doar să nu fie scurtat – ba de cei de-afară, ba de cei dinlăuntru.

E doar o părere: dar nici ţările, nici oamenii de afară nu par să opintească în a ne lăsa să semănăm cu binele lor. Interesele tuturor se ciocnesc „benefic” de conducători, care marşează tot pe ideea că, dându-ni-se puţin, lăsându-ne să facem puţin, supravieţuiesc mai mult. La infinit, dacă se poate. Şi pentru asta stau cu piciorul pe frână. Se fac că ne dau. Că ne lasă. Că vor. Dar, în realitate, îşi umplu sacii cu bogăţii cu care ar trebui să construim. Să reconstruim. Pentru că, să recunoaştem, am avut câte ceva. Dar cu multă determinare de afară, şi ajutor substanţial dinlăuntru am ras… tot! Sau aproape tot: unităţi de producţie, bogăţii ale solului, subsolului, a cerului şi mării; apoi, oameni valoroşi, minţi luminate, caractere puternice. A mai rămas un singur lucru pe care se poate clădi. Şi pe care, nici în următorii 100 de ani, nu avem voie să-l risipim în cele zări:

Dragostea faţă de acest pământ.

RADU VIDA