Prof. univ. dr. Dan Ştefan VLĂDUŢIU: Nefrologia nu înseamnă numai dializă

Nefrologia nu înseamnă numai dializă, iar dializa este ceva care permite o viaţă îndelungată. Dializa înseamnă viaţă, o viaţă care oferă, adesea, satisfacţii şi bucurii. Şi dializa este, totodată, cea care care permite pregătirea anumitor pacienţi pentru transplant – declară, în interviul acordat ziarului Făclia, prof. univ. dr. Dan Ştefan Vlăduţiu, şeful Secţiei clinice Nefrologie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj.   

 – Cît de mult s-a dezvoltat nefrologia clujeană din perioada comunistă pînă acum?

– Aveam aproape 40 de ani în 1989, aşa că nu doar am trăit, ci am şi conştientizat situaţia de atunci. Situaţia de Dr-Dan-Vladutiu-1dinainte de 1989 a fost dezastruoasă din toate punctele de vedere, iar în nefrologie, în mod particular. Şi vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi:

În Ardeal existau cîteva centre de dializă, la Timişoara, Satu Mare, Sibiu, Cluj şi Tîrgu Mureş, pentru pacienţii cu insuficienţă renală acută. Pentru pacienţii cu insuficienţă renală cronică existau doar două centre, la Cluj şi Timişoara. În aceste condiţii, aveam pacienţi care veneau de trei ori pe săptămînă din Sighişoara, de exemplu, sau de la Baia Mare. Ani de zile! Nu mai vorbesc de faptul că foarte mulţi pacienţi au fost puşi în situaţia de a nu-şi putea face tratamentul pentru că numărul de locuri şi de aparate era limitat. S-a făcut un fel de… selecţie, pe principiul „primul venit, primul servit”, dar cum numărul locurilor era limitat, nu puteau fi luaţi toţi. Vă imaginaţi că situaţia pacienţilor, în primul rînd, dar şi a medicilor puşi în situaţia de  a-i refuza (deşi, practic, nu era un refuz), era foarte dramatică. A fost o perioadă extrem de grea, de neagră, pentru nefrologie. Nu mai vorbesc de lipsurile de medicamente, de instrumente, de aparatură!

Mi-aduc aminte cum, imediat după revoluţie, cînd au venit nişte ajutoare din Occident – care au fost cum au fost! -, eram, efectiv, ca nişte cerşetori care-şi exhibau rănile şi lipsurile, ceea ce, sigur, acum nu am mai face. Dar atunci nu aveam nici măcar… tensiometre.

În ţară, centre de dializă pentru pacienţi cu insuficienţă renală cronică erau atunci în jur de patru sau cinci, la Iaşi, Cluj, Timişoara, Bucureşti, şi încă undeva. Acum sînt în jur de 120, 130! E o diferenţă uriaşă. Erau, atunci, cîteva sute de pacienţi dializaţi; acum sînt cîteva zeci de mii de pacienţi dializaţi, în ţară. Nu s-a mai întîmplat, de mulţi ani, să fim în situaţia să refuzăm tratamentul unor pacienţi. Sigur că frustrările încă există, legate de dotare, legate de ce se face la ora actuală pe plan mondial.

Nu vreau să folosesc limba de lemn şi să spun că doresc să aduc un pios omagiu, dar de fapt asta vreau, să aduc un omagiu profesorului Mihai Manasia, o persoană şi o personalitate deosebită, profesorul de la care eu am învăţat şi care dă numele acestei clinici. Profesorul Manasia este cel care a centralizat, într-o singură clinică, tot ce se făcea în nefrologie în acel moment, adică dializă acută, dializă cronică, tratamentul pacienţilor renali cronici, şi am pornit cu un avantaj foarte mare faţă de alte oraşe şi centre universitare, în care diversele compartimente ale nefrologiei sînt răsfirate. În foarte puţine oraşe se face totul în acelaşi loc; adică, unii fac dializă acută, alţii fac dializă cronică. Noi avem acest avantaj, de a practica diversele ramuri ale nefrologiei în aceeaşi unitate, şi de a avea o experienţă şi cu pacienţii cronici şi cu pacienţii acuţi, şi acest avantaj îl datorăm profesorului Mihai Manasia.

– Cum se poziţionează, în prezent, nefrologia clujeană, pe plan naţional?

– Pe plan naţional cred că stăm foarte bine, tocmai datorită acestui avantaj de a face tot. Avem o echipă foarte bună, dar, din păcate, restrînsă numeric, şi o atmosferă foarte bună, în clinică.

– Dacă e să vă comparaţi cu clinici din Vestul Europei…?

– În situaţia în care am fost în 1989, am avut de recuperat un dublu handicap. Întîi, un handicap legat de starea jalnică în care ne aflam, datorită lipsei de informaţie, lipsei de circulaţie, izolării informaţionale şi de experienţă. Apoi, să nu uităm că medicina n-a stat pe loc nicăieri în lume. Dezvoltarea medicinei este fabuloasă şi este extrem de rapidă. Deci, trebuia, oarecum, să ajungem undeva în apropierea medicinei adevărate şi după aceea să ţinem cît de cît pasul cu ea.

Aş spune că s-a progresat foarte mult în medicina românească, dar mai este încă foarte mult de făcut. Am fost în multe centre din străinătate, am fost, cu burse, în Germania, în Franţa, în Belgia, dar nu numai eu; majoritatea colegilor tineri au fost şi s-au instruit în străinătate. I-am sfătuit, şi sînt de părere că este bine să o facă. Sigur, unii au rămas, alţii s-au întors… N-au rămas neapărat numai oameni foarte buni şi nu pot să zic, în nici un caz, că s-au întors numai aceia care nu sînt foarte buni.

– Sînteţi de părere că este utilă, că este importantă instruirea medicilor, în special a rezidenţilor, şi în străinătate?

– Eu cred că aici, cel puţin, în clinica noastră, noi îi instruim destul de bine. Îi sfătuim însă să facă şi stagii în străinătate, ca să poată compara. După părerea mea, cel mai bine profită de un stagiu în străinătate nu cel aflat la începutul rezidenţiatului, ci acela care a prins deja cheag, care are o bază; adică, rezidentul din anii II, III, după ce a prins nişte noţiuni de bază, aici. Dacă pleacă strict de la începutul rezidenţiatului, acolo nimeni nu stă să-i înveţe în mod deosebit. Îi folosesc, cîteodată, şi pentru muncile obişnuite, birocratice, chiar, şi atunci nu mai au timpul să construiască pe ceva existent şi în acelaşi timp să observe diversele diferenţe şi să-şi poată îmbunătăţi ceea ce deja au acumulat în ţară.  Deci, cel mai bine cred că este să plece după ce au făcut doi-trei ani de stagiu, pentru că atunci vor putea profita la maxim de ceea ce li se oferă în plus, acolo.

– Revenind la Clinica Nefrologie: care sînt afecţiunile cele mai simple şi cele mai complicate cu care pacienţii ajung aici?

– Lumea, în general, pe nedrept, cumva, se uită cu oarecare groază la nefrologie şi se gîndeşte la nişte pacienţi întotdeauna dializaţi şi oarecum legaţi de centrul de dializă; iar ideea asta sperie. Nefrologia, în primul rînd, nu este numai dializa. Iar dializa este ceva care dă viaţă, care permite o viaţă îndelungată, care permite pregătirea anumitor pacienţi pentru transplant. De aceea, nu cred că este nici pe departe aşa de… tristă, nefrologia, comparativ cu alte specialităţi, de exemplu cu neorologia, pe anumite ramuri, sau oncologia, hematologia. În nefrologie eu nu am deloc senzaţia că nu putem ajuta. Putem, şi încă foarte mult, chiar şi pacienţii care sînt dializaţi cronic. Ar trebui să-i vedeţi pe unii dintre ei, care de 10-15 ani lucrează  şi sînt activi. Sigur că nu toţi sînt aşa, dar foarte mulţi dintre ei duc o viaţă, nu spun normală, pentru că normal este să fii sănătos, dar duc o viaţă care le oferă satisfacţii, le oferă posibilitatea să aibă bucurii.

Nu toţi pacienţii care vin la clinică sînt pacienţi cu insuficienţă renală cronică, avansată. Apoi, noi încercăm să amînăm cît putem de mult, chiar şi la pacienţii cronici, momentul în care să fie suplinită funcţia renală, şi în multe Dr-Dan-Vladutiu-3cazuri se reuşeşte, în felul acesta, ca ei să nu mai ajungă să trebuiască dializaţi. Sînt pacienţi cu infecţii urinare care pleacă, bine, sînt pacienţi cu insuficienţă renală acută, dializaţi, care-şi revin şi pe care-i vedem la 25-30 de ani, venind la controale, bine şi independenţi de dializă.

Cazurile cele mai simple le rezolvăm în ambulator şi pe internare de zi. Sînt diverse infecţii urinare, pornind de la infecţiile simple, cistite, pînă la infecţiile mai severe de tract urinar. După aceea, avem cazuri cu diverse boli renale inflamatorii, ereditare, care se internează pe perioadă limitată de timp, se pune diagnosticul şi se stabileşte tratament, după care pacienţii revin periodic în condiţii de ambulator şi se internează numai dacă este nevoie. Sînt, apoi, pacienţii cu hipertensiune arterială, pentru că hipertensiunea arterială şi rinichii sînt în strînsă corelaţie. Practic, orice pacient hipertensiv ar trebui evaluat şi din punct de vedere renal, ceea ce colegii noştri, cardiologi sau de alte specialităţi, ştiu, dar oamenii, pacienţii, de regulă ignoră acest lucru.

– Care sînt principalii factori de risc pentru bolile renale?

– Infecţiile, de foarte multe ori bolile reumatismale, cu afectare renală. De aceea, este extrem de importantă colaborarea noastră cu celelalte secţii – Terapie Intensivă, Infecţioase, Reumatologie ş.a.m.d.

– Au şi pacienţii o „vină” în ceea ce priveşte îmbolnăvirea rinichilor?

– Nu putem să-i spunem vină. Se spune că rinichii suferă în tăcere. Rinichii, de foarte multe ori se manifestă prin simptome care foarte uşor pot fi trecute cu vederea, dar care pot fi semnul unei suferinţe renale severe. Multe dintre bolile renale, chiar severe, nu dor, şi atunci sînt, mai mult sau mai puţin, ignorate, pentru că simptomatologia nu e alarmantă. De exemplu, discrete edeme, sau umflături ale picioarelor, oamenii pot să le treacă cu vederea. Sau o hipertensiune arterială, ori o pierdere de proteine în urină, descoperită întîmplător şi care nu deranjează în mod direct. Şi atunci, oamenii, nesesizînd semnificaţia acestor lucruri aparent mărunte, ajung uneori într-o fază avansată de boală, fără să fie, de fapt, vinovaţi. E o deficienţă, să spunem, de educaţie medicală a populaţiei, în ansamblu.

– Stilul de viaţă, alimentaţia, nu au şi ele un rol?

– Sigur că şi acestea contează foarte mult. Contează şi alimentaţia, dar n-aş spune însă că este factorul determinant. Factorul determinant este reprezentat de infecţii, de hipertensiune. Hipertensiunea este, de multe ori, expresia unei boli renale. În acelaşi timp, hipertensiunea afectează rinichiul, încît pacienţii hipertensivi trebuie neapărat evaluaţi şi renal. După aceea, diabetul. La ora actuală există nişte protocoale cu colegii de la Diabetologie, prin care fiecare pacient diabetic trebuie evaluat şi renal, pentru că diabetul este o boală generală, care printre multe alte paturi vasculare afectează şi patul vascular renal şi, în consecinţă, poate duce de multe ori la o suferinţă renală importantă.

– Cîţi pacienţi trec, anual, prin Clinica Nefrologie?

– Cîteva mii, bune. Noi avem 40 de paturi, din care patru sînt paturi de hemodializă, şi rulăm peste 100-120 de pacienţi, lunar, internaţi. Avem însă foarte mulţi pacienţi în ambulator, pacienţi cu internări de zi, pacienţi care vin din exterior, care sînt trataţi şi pleacă înapoi. Recepţionăm şi foarte mulţi pacienţi cu probleme grave care nu pot fi rezolvaţi în centrele judeţene, avem pacienţi din Baia Mare, Bistriţa, Zalău, dar şi pacienţi din Moldova, din Constanţa etc.

– Trebuie să vă întreb şi despre problemele clinicii…

– E foarte… mozaicată imaginea. Aparatele de dializă sînt de bună calitate, cu ele n-aş putea spune că avem probleme deosebite. Cu ajutorul Universităţii am reuşit să obţinem un ecograf, iarăşi de calitate foarte bună. Sîntem pe cale de a primi, tot din partea Universităţii, un aparat care face multiple proceduri de epurare a sîngelui. Nevoile sînt mai mult pe nişte lucruri, aş zice, mărunte, cu care nu sîntem aprovizionaţi: monitoare, seringi de infuzie, care cu nişte fonduri rezonabile s-ar putea rezolva. Ne-am zbătut, o bună perioadă de timp, să obţinem o targă, de exemplu…

Sigur, avem şi nevoi care, în mod real, nu cred că vor putea fi satisfăcute. Clădirea în care funcţionăm, şi care este mai bună decît clădirile vechi din jur, a fost făcută, totuşi, în nişte vremuri de restrişte şi cu alte concepţii decît cele actuale, moderne. Sînt lucruri pe care nu avem cum să le corectăm, în clădirea actuală. Avem un număr fix de grupuri sanitare, de exemplu. Un spital modern are un grup sanitar la 2-3 pacienţi. Dar, dacă ne uităm la cei care au probleme mai mari, pot să zic că nu stăm foarte rău, însă nu stăm nici aşa cum ar trebui să arate un spital de secol XXI. Şi asta porneşte, de fapt, de la un păcat originar, şi anume că Spitalul de Urgenţă nu e monobloc.

– Acest lucru este reclamat de toţi medicii şefi de secţie, cu care am stat de vorbă. Din punctul dvs de vedere, de ce este important să avem un spital de urgenţă monobloc, la Cluj?

– De foarte multe ori avem pacienţi gravi, care trebuie transportaţi de urgenţă către Chirurgie I sau către ATI, indiferent că e zi sau e noapte. Şi trebuie să se treacă cu ei prin curte şi pe scări, cu targa, indiferent dacă ninge sau plouă. Teoretic, nici n-ai voie să-i treci peste drum decît cu Salvarea, iar Salvarea vine şi ea, cîteodată mai prompt, cîteodată mai greu. Cred că mulţi pacienţi s-au pierdut aici, între secţii, ducîndu-i de la un pavilion la altul. Într-un spital monobloc, pacientul vine la Urgenţă, care-i la parter, acolo coboară de la etaj specialistul cardiolog sau nefrolog, ca să-l consulte. Aici, colegii sînt solicitaţi toată ziua ba la UPU, ba la alte secţii. E normal să fie solicitaţi, pentru că medicina se face prin colaborare, dar nu-i normal să umbli prin curte sau să treci strada, pentru asta.

– De ce credeţi că nu avem, încă, acest spital unic de urgenţă?

– Cred că nu s-a făcut şi din foarte multe considerente personale şi nepunîndu-se interesul public, deci interesul colectivităţii, înaintea celui personal, de diverse feluri. Cred că este, de fapt, o deficienţă a societăţii, în ansambul ei. O societate evoluată realizează că din interesul public fiecare individ beneficiază, la rîndul lui, şi că trebuie să Dr-Dan-Vladutiu-2subordonezi, de multe ori, interesul individual celui public, ştiind bine că în final acest lucru se va răsfrînge şi asupra ta, ca individ. Noi sîntem, încă, o societate în curs de evoluţie.

– Dacă ani de zile spitalul a funcţionat cu cîrpeli, se poate crede că încă mai merge, aşa.

– Vedeţi, din coadă de cîine nu faci sită de mătase. Adică, pe aliniamentul actual, oricît ai încerca să peticeşti, nu vei reuşi niciodată să faci ceea ce trebuie făcut la ora actuală într-un spital de urgenţă modern. Oricît ai… întări zidurile, oricîtă străduinţă ai avea, toate aceste lucrări sînt foarte costisitoare şi nu vei fi niciodată mulţumit de rezultat. Aici, însă, decizia este administrativă şi politică.

– Iar oamenii politici se tratează, pînă una, alta, în străinătate.

– Bine spunea d-na prof. Hagău, că urgenţa nu e la Viena, urgenţa este tot aici, şi vrînd, nevrînd, poţi fi şi tu, oricine ai fi, implicat într-o situaţie în care nu mai ai timp să ajungi la Viena.

– Sper să nu ajungem să ne dorim ca oamenii aceia, care au putere de decizie, să trebuiască să experimenteze urgenţa pe propria piele, ca să înţeleagă de ce avem nevoie de un spital de urgenţă modern, aici.

– Eu sper că există suficientă raţiune, încît să nu trebuiască să experimentezi urgenţa pe piele proprie, ci să încerci să previi. În fond, dacă defineşti inteligenţa ca şi capacitatea de a imagina situaţii şi de a le anticipa şi a le preveni, atunci trebuie să existe atîta inteligenţă încît să nu intri cu oişte-n gard ca să-ţi dai seama că e acolo. Adică, să prefigurezi mental şi să faci ceva. Nu cred că sîntem atît de înapoiaţi încît să nu ne dăm seama de necesitatea unei asistenţe medicale de calitate.

M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie