Prof. univ. dr. Aurel ANDERCOU: N-am refuzat operaţiile mari niciodată (II)

„În tot pacientul trebuie să vezi un egal al tău şi trebuie să vezi un om pe care-l iubeşti. Dacă ţi se pare că cetăţeanul, pacientul, este antipatic, nu e bine!” – declară, în a doua parte a interviului acordat ziarului Făclia, prof. univ. dr. Aurel Andercou, un chirurg prin a cărui mînă au trecut, în 45 de ani de carieră medicală, peste 13.000 de pacienţi.

– Spuneaţi că tehnologia în medicină a pătruns destul de tîrziu, comparativ cu alte specialităţi şi aminteaţi de competiţia între chirurgia clasică şi metodele moderne de intervenţie chirurgicală. Dvs sînteţi adeptul chirurgiei clasice sau al chirurgiei laparoscopice?

– Eu sînt adept şi al chirurgiei clasice, dar şi al chirurgiei moderne. Cred că liniile de progres serioase au fost în primul rînd chirurgia laparoscopică, iar în al doilea rînd microchirurgia, care a dus la dezvoltarea chirurgiei reconstructive, a chirurgiei plastice, dar nu numai chirurgia plastică. Transplantele de intestin, transplantele de ficat sînt şi ele tributare şi tehnicilor de microchirurgie. Cea care profită cel mai mult de pe urma microchirurgiei este, însă, chirurgia plastică, unde s-a ajuns la abordarea unor vase submilimetrice, ceea ce este o performanţă. Se operează astăzi în mod curent sub microscop. Şi, în sfîrşit, o dezvoltare a chirurgiei endovasculare care, într-adevăr, este spectaculoasă. Dacă mă gîndesc numai că în urmă cu 15 ani toate cazurile de obstrucţii coronariene, blocări de vase coronariene se rezolvau prin bypass coronarian, aortocoronarian sau alte tipuri, la ora actuală, prin introducerea stenturilor, numărul acestora a scăzut la mai mult de jumătate. Deci este un progres evident.

– Credeţi că se va renunţa vreodată la chirurgia clasică?

– Nu se va putea renunţa complet. Complicaţiile chirurgiei endovasculare se rezolvă tot pe cale clasică. Vedeţi dvs, chirurgia generală se cam… termină acum, cu noi, cu generaţiile noastre, sau poate va mai dura vreo 10 ani, dar se va merge pe specialităţi foarte strînse. Şi una din aceste specialităţi este laparoscopia. Cel care va face laparoscopie, totuşi, va trebui să aibă şi cunoştinţe de chirurgie generală, pentru ca la o anumită complicaţie să poată trece pe operaţie clasică şi să poată să rezolve cazul prin operaţie clasică. Şi asta se poate întîmpla pe orice tip de operaţie laparoscopică, chiar şi la o colecistectomie. Sînt situaţii cînd nu poate fi extirpat colecistul şi atunci trebuie să deschizi abdomenul. Sau, începi o operaţie pentru, să zicem, rezecţie de intestin şi la un moment dat lucrurile sînt atît de complicate şi sînt atîtea aderenţe între organe, încît trebuie să recurgi la operaţie deschisă.

– În contextul dezvoltării tehnologiilor, mai sînt studenţii şi rezidenţii interesaţi de chirurgia clasică, sau vor să treacă direct la metodele moderne?

– Ei sînt îndrumaţi să înceapă cu chirurgia clasică. Nu se poate să faci chirurgie fără să ştii să faci o cusătură, fără să faci o abordare corectă a unui perete oarecare. Deci, noţiunile elementare ţin de chirurgia clasică, iar chirurgia laparoscopică sau endovasculară uzează, în principal, şi la început, de aceleaşi elemente, urmînd ca pe urmă ele să fie specifice pentru modalităţile respective.

– Cîţi rezidenţi aţi pregătit de-a lungul timpului?

– Nu aş putea spune exact. Destul de mulţi. Cred că în mod direct mi-au trecut prin mînă cam 30-35 de rezidenţi, care au lucrat timp mai îndelungat cu mine. Dintre aceştia, sigur, eu am nişte colaboratori cu care am rămas în relaţii directe, şi afective şi profesionale, şi care la ora actuală sînt şefi de secţii sau sînt colaboratori de-ai noştri în universitate, şi care au ajuns conferenţiari sau profesori universitari.

– Care a fost „secretul” muncii dvs cu studenţii şi cu rezidenţii?

– În primul rînd trebuie să înţelegi natura psihică a studentului şi a rezidentului, să iei în considerare că ei pleacă de la zero în studiul chirurgiei. Trebuie îndrumaţi, dar nu trebuie bruscaţi sau nu trebuie foarte mult dădăciţi. Trebuie lăsaţi să-şi manifeste personalitatea.

Al doilea aspect este răbdarea. Trebuie să ai răbdare cu ei, căci nimeni nu se naşte chirurg sau filosof, totul se deprinde în viaţă, încet, încet. Achiziţiile trebuie să fie proprii, dar rolul mentorului este esenţial. Ei trebuie să se uite ce fac conducătorii lor, cei cu care lucrează, şi îi vor imita; dar după ce trec de o anumită perioadă, să zicem primii trei, patru, cinci ani, este bine să se ducă şi-n alte servicii de specialitate şi să vadă cum lucrează şi alţii.

Eu, personal, am trecut prin toate şcolile chirurgicale româneşti, la Iaşi, la Bucureşti, la Timişoara şi la Tîrgu Mureş, pentru că m-am dus să văd alţii cum fac. Dacă ai o cultură şi o dezvoltare chirurgicală, observi imediat cînd cineva face altfel. Iar stagiile în străinătate sînt cu atît mai mult binevenite. Eu recomand schimburile de experienţă, participările la congrese, la cursuri în străinătate, la prezentările de amploare, care toate sînt ocazii de dezvoltare personală. Dar, repet: chirurgul trebuie să-şi formeze o personalitate proprie. N-aveţi să găsiţi doi chirurgi cu aceleaşi preocupări, cu aceeaşi tehnică.

Chirurgul este un om care nu prea mai are timp pentru altceva, din păcate, decît pentru munca lui, toată ziua asta face, de dimineaţa pînă seara. Noroc cu familia înţelegătoare, care preia din sarcinile lui… casnice.

– Dvs cît timp aţi petrecut, pe zi, în clinică?

– Cred că aşa, grosso modo, minim 10, 12, 14 ore am fost în clinică. Şi seara, după vizită, eu stăteam, nu o dată, şi studiam. În clinică mi-am pregătit întotdeauna cazurile.

– Cît timp învaţă un medic?

– Toată viaţa. Toată viaţa! Aici nu există oprire. Dar învăţatul ăsta are altă factură, deja, nu mai este ca la şcoală. Îţi alegi de ce ai nevoie. Ai un caz deosebit şi recurgi, începînd de la anatomie, la cărţi de fiziopatologie, să ai explicaţia bolii, şi pe urmă la tehnica chirurgicală. Aici, cred eu, este însă un deficit de educaţie. Constatarea mea, în ultimii 10-15 ani, este că rezidenţii nu prea mai citesc tehnică chirurgicală. Deşi sînt disponibile cărţi foarte bune, mai degrabă preferă să se uite la filmări video sau să vadă live operaţii decît să pună mîna şi să citească. Şi asta nu este bine, pentru că, în general, chirurgia este bine codificată, sînt lucruri care nu se pot face altfel, sau dacă le faci altfel le faci cu pierdere de timp, mai ales pentru bolnav. Şi nu este totuna ca un bolnav să fie anesteziat două ore sau cinci ore!

E foarte important, din punctul meu de vedere, să se citească lucrări de tehnică chirurgicală, şi sînt cărţi foarte bune, cele americane, dar şi cele clasice, franţuzeşti şi germane.

– V-am întrebat de „secretul” muncii cu studenţii şi cu rezidenţii. Există, însă, şi un „secret” al relaţiei chirurgului cu pacientul?

– Da, sigur! În primul rînd, în tot pacientul trebuie să vezi un egal al tău şi trebuie să vezi un om pe care-l iubeşti. Dacă ţi se pare că cetăţeanul, pacientul, este antipatic, nu e bine!

Pacientul aşteaptă de la chirurg încurajări continue, şi aici poate că sîntem, chirurgii, într-o oarecare culpă: stăm prea puţin de vorbă cu bolnavii. Asta, din cauză că sîntem foarte aglomeraţi tot timpul, şi la noi este un rulaj teribil faţă de alţii, care îşi planifică operaţiile cu săptămîni sau cu luni înainte, cum se întîmplă în ţările vestice. Oricine orice ar zice, medicii, în special chirurgii, încă sînt puţini, în România. Ar trebuie să fie, după părerea mea, şi mai mulţi. Atunci ar putea şi să stea de vorbă cu pacientul, pentru că pacientul este influenţabil, este înspăimîntat cînd ajunge la chirurgie şi aşteaptă o vorbă bună. Şi uneori o vorbă bună face tot atît cît o incizie chirurgicală oarecare!

– Cîtă vreme rămîn în minte cazurile operate?

– Eu cred că ţin minte destul de multe cazuri, deşi nu mi-am făcut niciodată o socoteală. Ştiu cu aproximaţie că am făcut peste 13.000 de operaţii în aceşti ani. Dintre ele, unele cazuri îmi rămîn în minte. Cîteodată, cînd stau de vorbă cu cîte un cetăţean şi-i văd incizia, îmi readuc aminte ce probleme au fost acolo şi ce am găsit, în operaţie.

– Nu oboseşte lucrul acesta? Nu tulbură?

– Ba tulbură, mai ales insuccesele. Sigur, sînt şi cazuri pe care le-am pierdut şi pe care le regret din toată inima şi am incertitudini dacă am procedat corect sau nu.

– Sînt, prin natura lor, chirurgii, structuri mai… dostoievskiene?

– N-aş putea spune. Dar pot să vă spun că sînt caractere puternice. Deci, sisteme nervoase foarte echilibrate şi care trec chiar şi peste insuccese. Dar, sigur, cu perioade în care sînt marcaţi de o… depresie, care nu este însă ca o depresie tipică, de ordin psihiatric. Însă este un moment de depresie în care îţi pui întrebarea dacă nu ar fi bine să treci la aspecte mai uşoare ale chirurgiei, respectiv la operaţii uşurele, aşa…

– Pe dvs v-a încercat vreodată tentaţia, ispita, să renunţaţi?

– Nu, nici gînd! Niciodată!

– Cînd e să staţi şi să vă gîndiţi şi să trageţi linie, ce vă vine cel mai pregnant în minte, legat de cariera dvs?

– Mi-ar plăcea să cred că am făcut bine în viaţă. Oricum, cred că am făcut mai mult bine decît greşeli, dar încă nu vreau să-mi fac un bilanţ de viaţă, nici chiar profesional. Nu mă voi rupe complet de chirurgie, pentru că voi continua să trec pe la clinică, să văd cazuri, dacă voi fi solicitat voi răspunde cu multă plăcere. La fel, dacă eventual voi fi solicitat de ajutor pentru operaţii de mai mare amploare, atunci sigur, voi fi disponibil. În rest, am să-mi consacru timpul şi pentru alte activităţi.

Cred că de un singur lucru nu mă voi putea lăsa: de citit. Încep ziua întotdeauna cu o jumătate de oră de citit şi seara adorm cu cartea în mînă.

– Autorii preferaţi…?

– Cehov, Dostoievski, Faulkner, Jack London…

– Atunci cînd simţiţi nevoia să vă rupeţi de clinică, de pacienţi, de cazuri, ce faceţi?

– Am încercat, de mai multă vreme, ca sfîrşiturile de săptămînă să mi le petrec altundeva. Avem o casă de vacanţă, dar şi acolo odihna este întotdeauna activă, întotdeauna îmi găsesc ceva de făcut. Eu sînt şi un meseriaş, lucrez şi în lemn, şi în fier, nu prea am nevoie de instalatori în casă, excepţie pentru curentul electric. Cam fac de toate, pun mîna şi pe lopată, şi pe hîrleţ, fac şi grădinărit. Pe de altă parte, umblu, circul cît se poate. Sînt un mare admirator al naturii. Din munţii româneşti mai sînt doar cîţiva pe care nu i-am străbătut. Pescuiesc, mai şi vînez din cînd în cînd… Dar vînatul n-aş putea spune că este o pasiune deosebită, acolo însă e… socializarea, anturajul şi umblatul activ, mişcarea. La oraş nu prea am avut timp de umblat pe jos. Acum, dacă mă voi retrage, voi umbla şi voi petrece mai mult timp în aer liber.

– Există o limită de… vîrstă în chirurgie?

– Nu. Unul dintre profesorii mei, prof. Ionescu, a operat pînă la 79 de ani. A avut posibilitatea, şi pentru că a fost solicitat, a operat pînă la 79 de ani. Un alt profesor dr. celebru, de-al nostru, de la Oncologie, dl prof. Valentin Popescu, a operat pînă pe la 80 de ani. În străinătate sînt multe asemenea cazuri.

– Probabil vor fi mulţi pacienţi care vă vor căuta, încă, la Clinica Chirurgie II…

– Pe aceştia am să-i sfătuiesc să se adreseze colegilor mei. Dar, aşa cum am spus, rămîn mai departe disponibil. Voi fi disponibil oricînd pentru orice problemă, pentru că acum voi avea mai mult timp.

– Care este cea mai mare satisfacţie a dvs, după 45 de ani de activitate chirurgicală?

– M-aş putea socoti un om norocos. Am avut mulţumiri multe în viaţă, în cazurile pe care le-am operat, dar şi în familia pe care mi-am întemeiat-o, în evoluţia, acum, a nepoţilor, că ei sînt acum pe prim plan. N-am fost nişte persoane retrase, dimpotrivă, avem un cerc mare de prieteni, cu care ne vedem din cînd în cînd şi povestim, mai şi rîdem, vorbim şi lucruri serioase…

– Ce vă doriţi cel mai mult?

– Ca tot omul, sănătate! Pe plan profesional, vreau să-mi conduc încă doctoranzii şi… să scriu. Eu sînt adeptul scrierii de cărţi în format clasic, tipărit, pentru că din celelalte nu ştiu ce va rămîne. N-am prea mare încredere în suporturile electronice. Ceea ce este pe suport de hîrtie eu cred că va rămîne încă, multă vreme.

M. TRIPON