Mărturisesc, istoria n-a fost una din materiile mele preferate din școală, însă, astăzi, citind – ca pe un roman de aventuri – pasionanta biografie ȚEPEȘ de Alexandru Buican (Ed. ACTAEON BOOKS, Baia-Mare, 2025), am credința că m-aș fi îndrăgostit eminamente de această materie dacă un asemenea „homo universalis”, cum e autorul, mi-ar fi predat-o în stilul său! Alexandru Buican, scriitor român cu studii juridice la București, s-a stabilit cu ani în urmă în SUA, de unde face anual descinderi în țară, scoțând pe piață biografii extraordinare − cum sunt și cele despre Constantin Brâncuși și George Bacovia − sau îngrijind edițiile unor cărți inedite de Camil Petrescu.

Neînregimentat politic, în vreun grup sau mișcare literară, cu opinii originale și neconvenționale asupra culturii române, scriitorul Alexandru Buican se mișcă lejer, atât în literatură, cât și în istorie, astfel că opiniile sale sunt mai mult decât credibile. Iar masiva carte ȚEPEȘ (380 de pagini, 22 capitole, numeroase fotogafii color și abundente note bibliografice și de subsol) se bazează – după cum el însuși mărturisește – pe surse românești, maghiare, turcești și latine, aparținând contemporanilor domnitorului Țării Româneșt, Vlad III Țepeș (1431 – 1476). Faptele acestuia au rămas consemnate în Occident – și au făcut senzație printre europeni prin cruzimile sale fără precedent – în vreme ce pentru români ele au părut mai degrabă justificate, Țepeș fiind perceput ca o figură pozitivă (și uneori chiar providențială) a istoriei naționale, de unde și desele invocări ale numelui său în creația marilor noștri scriitori. Domniile sale, trei la număr, întrerupte sau – dimpotrivă − potențate de numeroase peripeții, sunt descrise de către autor cu desăvârșită obiectivitate, acesta mergând pe „firul apei” (n.n. – al cronicilor), evitând să se aventureze în supoziții personale. Iar mulțimea evenimentelor senzaționale, consemnate de istorici sau șirul de „povestiri gotice”, stârnit de personaj (vezi Bram Stoker) nu-l mulțumesc pe autor. Alexandru Buican vrea să-l situeze pe Vlad III acolo unde consideră el că trebuie poziționat!

Și, totuși, ce urmărește Buican prin această carte?

Iată ce declară Alexandru Buican, despre rolul lui Vlad III în istoria românească și europeană − și de ce domnitorul trebuia, cumva, să se nască: „Încă de atunci, izolarea geografică dusese la o întârziere culturală. Nu altfel stau lucrurile astăzi, când constatăm aceeași cronică înapoiere a producției și a moravurilor. Aceste realități au dus mereu la un conflict între români și ceilalți, care nu puteau să le acorde stima pe care ei o doreau și la care erau îndreptățiți. Dar au generat și un conflict al românului cu sine însuși, iar Vlad III – credem noi – a fost încarnarea clasică a acestui fenomen.” Iar obiectivul acestui demers este acela de a desluși „rolul lui Vlad III în modelarea evenimentelor epocii lui. Tocmai psihologia lui particulară, care s-a impus contemporanilor, vrea această carte să încerce să o explice.” De asemenea, într-un interviu acordat lui Miroslav Uram, autorul mărturisește că una dintre motivațiile acestui proiect a fost „precaritatea documentelor anterioare”, dar mai ales faptul că acest domnitor român „a devenit în Occident și în America un fel de apendice al unui personaj fictiv creat de un scriitor irlandez mai degrabă minor”, iar „un geniu al Renașterii nu poate fi o consecință a unei cărți dubioase” (Miroslav Uram, “Spațiul acesta transcarpatic e un soi de «Triunghi al Bermudelor»”, București, Editura Livingstone, 2013). Încă din „Cuvântul înainte” autorul arată că Vlad III „a fost, fără îndoială, un om de geniu, dar un om absolut, un om al soluțiilor geometrice și în această lumină se alătură figurilor radicale ale istoriei, fiind și el unul dintre cei care au hotărât să disciplineze natura. Luând însă atitudine față de problemele românești, care în perspectivă istorică se dovedesc a fi cele dintotdeauna, el le-a pus în evidență, ca nimeni altul în epoca sa. Cu alte cuvinte, el «i-a păscut» pe conaționalii săi. Și românii au înțeles asta.” Iată cum, în ciuda faptului că Vlad s-a bucurat, în Occident, de o imensă faimă, pe baza legendei cruzimii sale fără pereche, românii simt că el a fost mai degrabă un „chirurg social lipsit de milă” iar „dreptatea sa o acțiune de corectare a unor eterne racile sociale”.

Vlad III Țepeș – „un civilizator”?

Vlad III era și un înnoitor, supărat pe decalajul între „trăirea românească” și cea a altor popoare vecine, din categoria celor considerate civilizate. Iar măsurile sale extreme se datorau faptului că „așa de mult ura răul în țara sa”, mai ales și pentru că „nepăsarea și resemnarea pasivă sunt însușiri cari apar în toată clipita și în toate actele țăranului român”, conform istoricului Rădulescu-Codin, în cartea Vlad Țepeș − Domnitori în legende. Remarcă pertinent Alexandru Buican: „Acest Vlad III, geniu renascentist, om al faptei, mânat de imbolduri mărețe, a găsit propriul popor ducând o existență precară, mult sub nivelul popoarelor vecine și, în niciun caz, în măsură să-l secondeze în planurile sale de construcție. Și urmările se vor vedea. Trebuie să înțelegem că pentru el, acei «mulți nevinovați» nu erau deloc nevinovați față de el și aspirațiile sale.” De aceea alege să facă istorie, fiindcă „poporul român, poporul său care-și făcuse o adevărată nevroză doar din «durere», nu numai că sabota istoria, dar mai ales îi sabota lui Vlad III planurile de a juca un rol pe scena politică și militară a Europei, fapt pe care nu era dispus să-l accepte cu resemnare.(…) Îi apărea acestui ambițios un popor ce transmitea neechivoc refuzul de participare la istorie și acceptarea, ca pe o zodie eternă, a unui statut – mental înainte de toate – de provincie.”

Urmează câteva exemple ale indignării sale pe metehnele poporului român, care au determinat și reacții dure de corijare a lor. De pildă, era exasperat de lenea țăranilor de prin podgoriile de vii, care vedeau mana distrugându-le rodul și aveau pilda celor care le stropeau cu suflat de cupru – dar care timp îndelungat nu au făcut nimic pentru a-și salva recoltele. La fel și cu refuzul sulfatării grâului – care se făcea numai în anumite locuri, restul preferând cultivarea unui grâu inferior, plin de tăciune. Conform unui sociolog, în mintea lor era înrădăcinată credința că tot ce-ți vine pe cap sau în holde este trimis de Dumnezeu și este un sacrilegiu să te lupți cu voia lui Dumnezeu. „La fel proceda țăranul și cu bolile și nu se ostenea să cheme doctorul, pentru că acestea veneau de la Dumnezeu și e zadarnic să alergi la doctor sau la spițerie, cel mult chemau preotul, să-i citească bolnavului vreo moliftă sau să-i facă un maslu.” (D. Drăghicescu – Din psihologia poporului român)

Tragerea în țeapă, măsura „standard” a domnitorului!

În sfera supărărilor sale pe stările de lucruri românești, se situau și cele evocate de istoricul literar Ion Stăvăruș, în cartea Povestiri medievale despre Vlad Țepeș: „Dacă săvârșea cineva fie vreun rău, fie hoție sau tâlhărie, sau vreo minciună, sau vreo nedreptate, acela nu era chip să rămână viu”, indiferent cărei pături sociale îi aparținea. Hoția, în special, larg răspândită în epocă, ocupa un loc important pe „agenda” lui și multe istorii ne-au parvenit pe această temă. Cert este însă faptul că măsurile sale au fost atât de eficiente încât, la un moment dat, Vlad III a pus pentru trecătorii însetați un pocal de aur masiv, lângă o fântână din Târgoviște. Rezultatul a fost că, de teamă să nu-și piardă viața, nimeni nu l-a subtilizat.

De asemenea, este cunoscută ura viscerală a domnitorului față de turci, pe care-i trăgea rapid în țeapă – ca rezultat probabil al abuzurilor la care fusese supus, în decursul anilor trăiți la curtea Otomană − el și fratele său, Radu cel Frumos. Acolo, cei doi au avut calitatea de „gaj”, pentru a „securiza” fidelitatea față de Imperiul Otoman a tatălui său, Vlad al II-lea Dracul, domnitor al Țării Românești în două rânduri. Astfel, solia (mai ales cea a turcilor) la Vlad III a fost, în sine, o meserie foarte riscantă, o întreprindere cu șanse egale de-a te întoarce sau nu, după cum remarcă un cronicar al epocii: „Astfel de obicei avea Vlad III. Ori de unde venea un sol, de la împărat, sau de la rege și nu era îmbrăcat în chip ales și nu știa ce să răspundă la întrebările lui sucite, îl punea în țeapă, zicându-i: «Nu sunt eu vinovat de moartea ta, ci sau stăpânul tău, sau tu însuți. Mie să nu-mi spui nimic rău. Dacă stăpânul tău, știindu-te cu minte puțină și neînvățat, te-a trimis la mine, la un stăpânitor înțelept, atunci stăpânul tău te-a omorât; iar dacă ai îndrăznit tu însuți să vii, nefiind învățat, atunci tu singur te-ai omorât.» Unui astfel de sol îi făcea o țeapă înaltă și aurită toată și-l punea în ea. Iar stăpânului îi scria aceste cuvinte, prin alți oameni: «Să nu mai trimită la un stăpân preaînțelept pe un om puțin la minte și neînțelept.» ” Iată doar unul din motivele pentru care – explică autorul biografiei − Țara Românească a devenit un tărâm despre care se spun cele mai „originale” lucruri!

Cât despre finalul „Satanei” (cum îl porecliseră dușmanii pe Vlad III), acesta a fost în ton cu întreaga sa viață: după asasinat – cum altfel decât prin trădare – capul domnitorului a fost dus la Istanbul și expus săptămâni în șir pe cea mai înaltă țeapă din capitala Imperiului Otoman – ca descurajare pentru cei care ar intenționa, cumva, să-i copieze exemplul!

Biografia, o cheie de înțelegere a destinului românilor!

Iar aprecierea editorilor americani, ai primei ediții în limba engleză a biografiei, The Impaler. A Biography of Vlad III Dracula (Tate Publishing, Oklahoma, 2015), confirmă ambiția autorului: „Alexandru Buican își propune […] să dea nu o carte, ci CARTEA despre personajul istoric Dracula. Oricât de inconfortabil ar fi pentru cititorul modern, realitățile legate de viața lui Dracula sunt prezentate fără exagerare, dar și fără nicio încercare de a eluda acea realitate psihologică ce l-a făcut pe umanistul Michael Beheim, un contemporan, să afirme brutal: «Dintre toți nebunii și tiranii despre care am auzit în această lume, sub acest cer, de când există amintirea lor, nici un altul n-a fost mai crud»”.

Sorin Grecu