Pr. Silvestru Augustin Prunduș, un izvor de lumină al Bisericii Române Unite

Viitorul preot greco-catolic, călugăr bazilian, istoric al Bisericii, mărturisitor al credinței în clandestinitate, pr. Silvestru Augustin Prunduș, s-a născut la 3 mai 1915, în comuna Cășeiu, azi în județul Cluj. A urmat patru clase elementare în satul natal, apoi opt clase la Liceul „Andrei Mureșanu” din Dej, unde, în 1933, a obținut diploma de bacalaureat. După doi ani la Academia Teologică din Cluj, între 1933-1935, a fost trimis să-și continue studiile la Roma, la Institutul De Propaganda Fide.

A obținut licența în teologie în 1939, apoi, după studii de specialitate la Institutul Pontifical Oriental, în 1943 a obținut doctoratul în științele bisericești orientale. În timpul studiilor a fost numit ecleziarh și prefect de camerată la Colegiul Pio Romeno, unde locuiau studenții români. A fost hirotonit preot la 11 decembrie 1938, de către Episcopul Iuliu Hossu, în capela Colegiului Pio Romeno. În 1940 a fost numit administrator parohial în Aluniș, Huedin, dar i s-a permis să-și continue studiile la Roma.

Întors în țară, va îndeplini mai multe funcțiuni în cadrul Curiei Episcopiei de Cluj-Gherla, apoi, din 1945, va fi profesor la Liceul Greco-Catolic Inochentie Micu, apoi spiritual și profesor la Academia Teologică din Cluj și apropiat colaborator al Episcopului Iuliu Hossu. În 29 octombrie 1944 i s-a încredințat celebrarea, în duminici și sărbători, a Sfintei Liturghii în rit bizantin la biserica Piariștilor (Universității) – obținută de Episcopul Iuliu Hossu printr-o colaborare cu Biserica Romano-Catolică -, numărul credincioșilor greco-catolici în Cluj-Napoca fiind foarte mare. După trei ani, la 21 noiembrie 1947, pr. S.A. Prunduș a intrat în Ordinul călugăresc al Sfântului Vasile cel Mare, primind numele de Silvestru. A urmat noviciatul la Mănăstirea Bixad, unde, în februarie 1948, a fost înveșmântat. A depus voturile călugărești la doar câteva zile după scoaterea în ilegalitate a Bisericii Greco-Catolice. După 1948, activitatea sa, ca și preot și călugăr greco-catolic, nu a încetat, chiar fiind deținut în închisori și lagăre. De la început a luat legătura cu preoți și credincioși greco-catolici care refuzaseră trecerea la altă religie. A fost numit vicar general II și, cu aprobarea pr. Leon Manu, protoegumenul OSBM de atunci, s-a preocupat în primul rând de formarea de preoți și călugări care să asigure continuitatea Bisericii sale.

A fost arestat pentru credință, la 4 ianuarie 1949, și condamnat la șase luni de închisoare pentru ultraj (pentru o scrisoare trimisă Mitropolitului ortodox Nicolae Bălan, în care protesta față de ocuparea forțată a Catedralei din Blaj), cinci luni pentru instigare și patru luni pentru răspândire de manifeste. A rămas închis până în octombrie 1949, fiind, apoi, arestat din nou, în 4 martie 1950 – împreună cu un grup de călugări bazilieni -, și trimis la Canal, până în 14 martie 1953. La eliberare a reușit să se angajeze ca muncitor la Grădina Botanică din Cluj, dar a fost din nou arestat, la 4 mai 1953. După o nouă eliberare, în 25 septembrie 1955, nefiind primit nicăieri la muncă, o vreme s-a ocupat cu studii de istorie. A fost arestat din nou, în 25/26 ianuarie 1959, refuzând oferta de a deveni Episcop ortodox la Oradea. Va fi eliberat, de la Capul Midia, în 29 iulie 1964, odată cu amnistia generală a deținuților politici. În continuare s-a încadrat, ca funcționar, la Protopopiatul ortodox din Cluj, devenind apoi bibliotecar al Episcopiei Ortodoxe (condusă atunci de un fost coleg al său, Episcopul Teofil Herineanu). De aici s-a pensionat în anul 1977.

După eliberare, din 1964, deși mereu sub supravegherea Securității, a continuat neîntrerupt celebrările în ascuns și activitatea de formare preoțească.  La domiciliul său din Cluj-Napoca, de pe str. Gheorghe Lazăr nr. 23, a funcționat un centru de rezistență al Bisericii Greco-Catolice. „Aici”, își amintea un fiu al său spiritual, prof. univ. Nicolae Gudea, „a botezat, a oficiat cununii, a spovedit și împărtășit; aici a adunat în jurul lui un grup destul de mare de intelectuali (cadre universitare, medici, profesori, studenți). A organizat cercuri de studii religioase; a condus exerciții spirituale pentru preoții clandestini; a preluat și condus studiile superioare teologice, așa-zisa Academie Teologică clandestină. Tot dânsului i se datorează școala de pregătire a tinerilor călugări bazilieni. Cu eforturi deosebite, a strâns în cămăruța sa de pe str. Gheorghe Lazăr și într-o pivniță aferentă bisericii-catacombă o bibliotecă importantă de istorie a patriei și a Bisericii Unite, precum și o arhivă. Ambele aveau să servească Bisericii Unite în etapa de libertate pe care o visa mereu”.

Urmând îndemnul Episcopului său, viitorul cardinal și fericit al Bisericii, Arhiereul Iuliu Hossu, a purtat discuții cu clerici din conducerea Bisericii Ortodoxe Române, în 1967 și 1969, în legătură cu soarta Bisericii Române Unite, din păcate fără rezultat. Din 1981, pr. S.A. Prunduș a primit jurisdicția Eparhiei de Cluj-Gherla, în același an reușind să ajungă la Roma, unde a prezentat Sfântului Părinte un raport asupra situației Bisericii Romano-Catolice și Greco-Catolice din România. Se va ocupa de administrarea Eparhiei de Cluj-Gherla, până în 1987.

După ieșirea la lumină a Bisericii Greco-Catolice, în 1990, pr. S.A. Prunduș s-a implicat cu dăruire în refacerea structurilor Eparhiei de Cluj-Gherla. A reînființat editura și revista eparhială Viața Creștină, a întemeiat o nouă mănăstire a fraților Ordinului Sfântului Vasile cel Mare, la Molișet (Bistrița-Năsăud), mănăstirea de la Nicula nefiind retrocedată. Timp de 8 ani (1992-2000), va îndeplini misiunea de protoegumen (superior) al Ordinului Sfântului Vasile cel Mare, din România. A trecut la cele veșnice în 25 septembrie 2004, fiind înmormântat în cavoul călugărilor bazilieni din cartierul clujean Mănăștur.

A avut ca ideal unitatea Bisericii, dar fără renunțarea la unirea cu Roma. Este autor, sau coautor, a numeroase lucrări de istorie a Bisericii, studii, articole de specialitate, între care un volum biografic despre Cardinalul Iuliu Hossu, cu care a ținut permanent legătura și în clandestinitate, prin mesageri, sau vizitându-l la domiciliul obligatoriu de la Mănăstirea Căldărușani.

„L-am cunoscut bine pe pr. Prunduș” -, mărturisea pr. Alexandru Nicula (1913-2015), un alt mărturisitor al credinței. „În 1933, când eram în anul III de Teologie, a intrat în anul I, pe care l-a terminat la Cluj, după care a plecat la Roma, unde a stat până în 1940 și unde, cu toată râvna și seriozitatea care l-au caracterizat toată viața, s-a pregătit și în cele spirituale și în cele științifice. A ajuns să fie un cunoscător fără egal în istoria Bisericii Orientale, în general, și a evoluției religioase a românilor, indiferent de confesiune, fiind o autoritate în probleme liturgice (…). După întoarcerea sa de la Roma, cu o aureolă consolidată de om și preot vrednic, eu fiind deja preot, recent întors în țară de la studii din Franța, viața ni s-a încrucișat și împletit de multe ori și am colaborat ani mulți în slujba Bisericii, a credinței noastre și am fost devorați Arhiereului nostru de pioasă amintire, Iuliu Hossu, atât în timpurile bune cât și în perioada de tristă amintire, rămânându-i devotați până la ultima noastră suflare. De altfel, din documentele Securității, publicate de istorici, apare ca cea mai mare vină a noastră, tocmai acest mare devotament”.

V.S.