Pelerinajul anual la Sighetu Marmației, Cale a Fericirilor

În mod tradițional, în fiecare an, în cea de-a doua sâmbătă a lunii mai – luna Preasfintei Fecioare Maria -, se organizează un Pelerinaj la Sighetu Marmației, în cinstea martirilor Bisericii, a mărturisitorilor credinței și a apărătorilor libertății și dreptății sub regimul comunist. Actuala ediție are loc sâmbătă, 13 mai 2023, și participă toți episcopii romano-catolici și cei greco-catolici din România, numeroși preoți, persoane consacrate și mii de pelerini din întreaga țară.

Șase dintre cei șapte Fericiți martiri ai Bisericii Române Unite, episcopii Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu și un martir al Bisericii Romano-Catolice, episcopul Anton Durcovici, au cunoscut detenția severă în Penitenciarul din Sighet – acum Memorial al Victimelor Comunismului și al Rezistenței.

Clădirea fostului Penitenciar din Sighet e locul de întâlnire al pelerinilor la orele dimineții, cel dintâi popas care invită și la vizitarea muzeului – porțile Memorialului fiind deschise an de an în ziua pelerinajului, și intrarea e liberă pentru cei ce doresc să pășească în locul de pătimire și har, să descifreze, cu ajutorul documentelor și vestigiilor expuse, ceva din ce au trăit cei ce au fost pe nedrept încarcerați, umiliți și striviți, deși erau elita spirituală și politică a românilor. Vizitarea Memorialului și întreg Pelerinajul acestei zile nu este doar un exercițiu de memorie, sau o lecție de istorie despre episcopi, preoți, intelectuali, studenți, țărani sau întreprinzători, înlănțuiți, târâți în anchete, obligați la munci grele, înfometați, înfrigurați în anotimpuri reci, ci este întâlnire cu realitatea vie a vieții lor generatoare până azi de realități; este, pentru fiecare, și o întoarcere spre propria identitate, una răsărită din sămânța care ei au fost. Fiecare dintre cei azi cinstiți ca martiri și mărturisitori este acea sămânță căzută pe pământ bun care a rodit: „un grăunte a rodit o sută, altul – șaizeci, altul – treizeci” – spune în Evanghelie Domnul Isus Cristos, și continuă: „Cine are urechi, să audă!” (Mt 13,8-9).

Cei „o sută”, cei „șaizeci”, cei „treizeci”, reuniți, până la câteva sute – cu ierarhi, preoți, persoane consacrate și cu copii maramureșeni în strai tradițional în fruntea coloanei -, pornesc de la Memorial în procesiune și traversează la pas Sighetu Marmației, în meditație, rugăciune și ascultând declamate acum pe străzi gânduri tainice ale celor cândva închiși. Ajung la periferia orașului, unde-i așteaptă alte sute, mii de pelerini, la Cimitirul numit „al Săracilor” (un cimitir în care inițial erau înhumați, în condiții simple, cei ce nu aveau bani pentru o groapă)… Pentru deținuții din temutul Penitenciar, care au murit pentru credința, convingerile și idealurilor lor, la care nu au vrut să renunțe, în acest Cimitir al Săracilor s-au făcut gropi comune; o singură groapă era „prea mult” pentru fiecare dintre ei. Aici, trupurile erau aduse pe ascuns, noaptea, și azvârlite în astfel de gropi în comun, fără să rămână măcar vreun înscris cu data, sau vreun nume, fără o rugăciune sau cânt de înmormântare. Dar harnicii gropari ce-și împlineau teribila îndeletnicire nu auzeau, în zări, nici îngerii cum cântă, nici nu vedeau deasupra Cerurile deschise celor ce și-au dus lupta, neînfrânți, pân’ la sfârșit.

La Cimitirul Săracilor se află, îngropați în gropi comune, după ce au fost martirizați, Fericiții Episcopi greco-catolici Valeriu Traian Frențiu (m. 11.07.1952), Ioan Suciu (m. 27.06.1953) și Tit Liviu Chinezu (m. 15.01.1955) și Fericitul Episcop romano-catolic Anton Durcovici (m. 10.12.1951), cu toții, azi, mijlocitori în fața Tronului Ceresc pentru Biserica și țara lor. În cinstea lor, cu mijlocirea lor, și în memoria tuturor celor uciși pentru credință, libertate și dreptate, Episcopii Corului episcopal din România celebrează, la Cimitirul Săracilor, Sfânta Liturghie Arhierească însoțită în acest timp al anului liturgic de cântarea de biruință: „Cristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând…”.

Trupurile lor și alte trupuri aduse atunci, au făcut din acel pământ Altar. Mărturisea un Cardinal roman, pelerin la Sighet în 2010, ES Leonardo Sandri, atunci prefect al Congregației pentru Bisericile Orientale – mărturie reluată deseori de Preafericitul Cardinal Lucian, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite: „Aici am putea celebra Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie fără a avea nevoie de un antimis (obiect liturgic din pânză cu moaște), deoarece suntem în chip tainic pe un astfel de acoperământ. Tot pământul din jurul nostru e un antimis: Valeriu Traian Frențiu, Episcop de Oradea, Anton Durcovici, Episcop de Iași, Ioan Suciu, Administrator apostolic la Blaj, Tit Liviu Chinezu, Episcop auxiliar de Blaj, toți împletesc, cu viața lor, icoana răstignirii Domnului. Toți aceștia, împreună cu mulți alții, au dat și au udat cu sângele lor acest pământ, depunând în tăcere sămânța creștinilor și noi ne întrebăm: suntem gata să culegem roadele? Ei și-au făcut partea lor, o să facem și noi partea noastră?”.

Pelerinajul anual la Sighet, cinstirea celor ce sunt „semințe”, ține de „partea noastră”. Ține de „partea noastră” și construirea Sanctuarului Martirilor și Mărturisitorilor Români ai Secolului XX, care a început, în urmă cu un an, sub coordonarea Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș și va fi înălțat pe acel pământ binecuvântat al Cimitirului ce poartă în numele său un semn al „Fericirilor”, al celei dintâi dintre Fericiri: „Fericiți cei săraci cu spiritul, căci a lor este împărăția cerurilor”.

În singurul interviu luat pe ascuns, la finalul vieții, când era în domiciliu obligatoriu la Căldărușani, Cardinalul Iuliu Hossu, Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, își amintea momentul în care a fost adus, împreună cu ceilalți episcopi, la Închisoarea din Sighet (25.05.1950), unde vor rămâne – cei care vor supraviețui – „patru ani și șapte luni și unsprezece zile”. Cel ce acum poartă aureola de Fericit episcop martir își amintește cum Episcopii au fost „pe rând, dezbrăcați în pielea goală, îmbrăcați cu cămășile de la ei…”; iar hainele cu care au venit, „astealalte le aruncă…”. Dar, continuă: „Interesant că nici asta nu te deprimă. Înțelegi? Și nici pe ceilalți… Gândești că astea așa au fost scrise. Și apoi, nu se împlinește cuvântul Domnului?… Am fost fericit. Îți spun, când am venit îmbrăcat [în zeghe] și am intrat în celulă – că am fost îmbrăcați pe rând – m-aș fi pus în genunchi, dar n-am vrut să fie ca o ostentație în asta”.

Ei, cei fericiți întemnițați atunci, nu au făcut decât să ne deschidă nouă, celor de azi, drum, o cale a Fericirilor. Pentru că, privind la viața lor, iubind până la sfârșit cum ei au făcut-o, să putem descoperi cât de liberi ne-a creat Dumnezeu și cât de Fericiți putem deveni, parcurgând un drum pe urmele lor în lumea care și azi încinge zăbrele de ură.

Viorica SABO