Onoare muncii!

Radu VIDA

Azi-mîine sîntem 7 miliarde de suflete  ce bîntuie planeta, am ajuns la un anume standard de viaţă (vorbesc de mulţimi, nicidecum de cei îmbuibaţi sau săraci-lipiţi) şi, cu toate acestea, locurile de muncă devin o problemă de stres continuu. Nimeni, niciunde n-a găsit formula magică de a asigura locuri de muncă stabile, în creştere, dacă se poate, după cum nu se poate spune că acela care şi-a găsit un loc de muncă poate să se culce pe-o ureche. Se propun tot felul de variante, printre ele pregătirea continuă fiind cea mai apreciată. Au trecut demult vremurile în care şomajul era un stimulent pentru pregătirea mai bună a forţei de muncă, pentru liniştea socială şi rotaţia personalului. Acum, politicul caută soluţii de sprijinire a economiei, dar rezultatele sînt din ce în ce mai slabe. Pare puţin ciudat, dar  asiaticii au găsit modalităţi de a menţine o creştere constantă a producţiei de bunuri, aşa că şi nevoia de forţă de muncă este stimulată. Americanii au ridicat adevărate ziduri (la propriu) împotriva celor care caută o viaţă mai bună, prin muncă, pe teritoriul SUA.

Europenii preferă să limiteze drastic migraţia forţei de muncă, cu toate că ei au fost promotorii liberei circulaţii pe continent.
E de înţeles, într-un fel.

Propun să citim ce se ascunde în spatele cifrelor publicate de Institutul European de Statistică.  Cum se poate ca Austria, Olanda sau Luxemburg să aibă cel mai mic procentaj de şomeri (3,5; 4,3; 4,6;)? După cum este mai greu de explicat de ce Spania şi Letonia  se află printre ţările cu cel mai ridicat şomaj din UE (16,2; 15,6).  Nu există asemănări între economiile statelor amintite, aşa că logica şomajului trebuie căutată în politicile economice aplicate de politicienii ţărilor respective.

În prima categorie, la care adăugăm Germania, Belgia, Suedia, Norvegia şi Danemarca, s-a creat un sistem de muncă de înaltă clasă, în care pînă şi necalificaţii sînt… calificaţi. Sistemul german de abordare a muncii a devenit un „ţel” şi o „mîndrie”, firmele private trădează arareori standardul de calitate şi recrutare a forţei de muncă, iar fluctuaţiile de şomaj se înregistrează mai mult la muncile pe care autohtonii nu le prea agreează. Asta, pe de o parte, datorită înaltei lor calificări (fluctuaţiile înregistrîndu-se în rîndul necalificaţilor), iar, pe de altă parte, controlul imigraţiei este mai puţin mediatizat şi mai mult respectat. Sudul continentului, însă, păstrează tarele muncii aventuriere (Spania , Franţa, Italia), fiind ţări recunoscute pentru îngăduinţa în ceea ce priveşte calitatea umană a angajatului, amestecul exagerat de rase (feed back-ul colonial a tras în jos valoarea muncii şi a dezideratului ei). Iar Ţările Baltice nu-şi revin după distrugerile industriale de după „eliberare”, tîrînd după ele industrii neperformante, dezvoltate în această parte a imperiului de fosta URSS. Şi, cu toate acestea, o politică mai înţeleaptă a făcut ca aici să se înregistreze cele mai mari scăderi ale şomajului (Estonia de la 17,9 la 12,8%; Letonia – 19,9 la 16,2%; Lituania – 18,2 la 15,6%). A crescut însă mult şomajul în Grecia, Bulgaria, Slovenia, Portugalia, ţări care au datorii semnificative şi economii precare.  Oricum, aproape 30 de milioane de europeni n-au un loc de muncă, iar 15,7% dintre ei se află în Zona Euro.

Alarmant!