Omul, ucenic la școala lui Dumnezeu

„Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie” (Lc 9,23) – este fragmentul evanghelic care sintetizează calea spre sfințenie, cale pe care o arăta, o vestea, cu fervoare și profundă credință, în anii de la cumpăna dintre milenii, prin predicile sale din biserica „Bob” din Cluj-Napoca, un „Ioan Botezătorul” al timpului modern: preotul greco-catolic și medicul psihiatru Camil Peteu (3 iun. 1946 – 18 dec. 2013).

Între puținele gânduri ce s-au păstrat de la el – fiindcă, asemeni înțeleptului Socrate în agora grecească, pr. Camil propovăduia prin viu grai, nu scria, cuvântul Adevărului în care credea -, este și următorul fragment dintr-o meditație rostită la Radio Vatican în anii de început ai revenirii Bisericii Române Unite la libertate. Spunea:

„Sfințirea este ca o respirație a ființei noastre în atmosfera divină. Aspirația noastră spre Dumnezeu ne desparte de lumea aceasta a păcatului și ne apropie de scopul final al existenței noastre. Fiecare pas care ne îndepărtează de lume ne apropie de Dumnezeu. Privind însă mai cu atenție acest proces, remarcăm că în realizarea sfințirii sunt trei momente importante: la începutul drumului nostru suntem ființe naturale, moștenire a păcatului protopărinților noștri Adam și Eva, departe de Dumnezeu purtând în sufletul nostru o dorință de fericire dar aflând în această viață pământească doar suferință și durere. La celălalt capăt al drumului, Sfânta Scriptură și predica vie a Bisericii ne înfățișează sfârșitul glorios în slava lui Dumnezeu Tatăl împreună cu Fiul și cu Spiritul Sfânt. Între aceste două puncte extreme ale existenței noastre se află lungul nostru drum care duce de pe pământ la cer, din moarte la viață, din sclavie la libertate. Este marea noastră trecere, paștele continuu al vieții noastre. Dar ca orice drum, și acesta este greu. Își are suferințele și neplăcerile, dar și bucuriile și consolidările sale. Necesită mult, foarte mult efort, uneori oboseală, câteodată chiar momente de disperare, dar și clipe de pace și reculegere. Este presărat cu momente de cădere, dar și cu clipe de sărbătoare și înălțare. Este, cum spunea cineva «un drum ca orice drum și o viață ca viața». Isus a spus însă: «Eu sunt Calea». El este și țelul nostru final: Adevărul; El este pentru noi și Poarta prin care intrăm, tot El este și Lumina în care umblăm, El este Pâinea și Apa vie care ne ține în viață. El este cu adevărat viața noastră pentru că ne-a dat Spiritul Său care lucrează în noi.

În sfinții care au trăit înaintea noastră pe pământ vedem că toate acestea nu sunt doar vorbe frumoase, încurajări gratuite sau un vis frumos plăsmuit de un om în suferință, ci o realitate. Este o promisiune împlinită în toți cei care au crezut iubirii pe care Dumnezeu o are pentru făptura mâinilor Sale. Lor și nouă laolaltă ne-a spus Isus: «Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie» (Lc 9, 23). Trei elemente, deci: lumea, eu și Dumnezeu și trei atitudini față de fiecare dintre ele. Lumea aceasta trebuie să o părăsesc, să mă despart de ea. Pe Dumnezeu trebuie să-L caut, să-L urmez și să mă unesc cu El. Între aceste două puncte extreme ale existenței mă găsesc pe mine, ca și răstignit. Mă găsesc ca pe o punte foarte îngustă întinsă între cele două maluri ale unei prăpăstii. Îți trebuie într-adevăr curaj pentru a începe acest drum, pentru a-l relua în fiecare zi. Această punte este crucea pe care trebuie zilnic să o ridic pentru a-L urma pe Cristos. Condiția existenței mele de creștin în această lume este cea a unui răstignit. Și într-adevăr, zice Apostolul: «Am fost răstignit împreună cu Cristos și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu ci Cristos trăiește în mine». (Gal. 2,20).

Deși este drumul meu, cu totul personal, totuși nu sunt singur pe el. Îl parcurg împreună cu toți cei care s-au decis la rândul lor să-l aleagă. Acest drum se aseamănă mai degrabă cu excursie organizată decât cu o expediție singuratică a vreuneia care ține în mănă o hartă (Sfânta Scriptură) și s-a decis să-l exploreze singur, așa cum cred unii. Dumnezeu ne-a rânduit pe acest drum călăuze, oameni special chemați de El pentru a împlini această misiune. Ei sunt Apostolii și apoi, prin timp, urmașii lor, episcopii și colaboratorii lor, care au sarcina să vegheze ca acest drum să fie parcurs cu deplină siguranță, pentru a putea evita pericolele și a reduce greșelile. Iată de ce, chiar la începutul activității sale publice, Isus a ales, a chemat și apoi a trimis pe unii ca să aducă lumii vestea bună a mântuirii. Prin ei și prin cei rânduiți de ei, în lungul timpului această veste bună a ajuns și la noi.

Recitind episodul chemării primilor patru ucenici, a lui Petru și Andrei, a lui Ioan și Iacob, vedem cum nici unul dintre criteriile familiare alegerii umane nu este adeverit. Deși sunt frați câte doi, unul este deja matur, altul este foarte tânăr, unul căsătorit, celălalt nu, lucrează independent câștigându-și pâinea pentru ei și familiile lor, sau îl ajută încă pe tatăl lor. Nimeni, parcă ar zice Scriptura, nu este exclus. Dar fiecare dintre ei trebuie să părăsească totul pentru a-l urma pe Isus. Nici lor și nici nouă, nimănui nu i-ar fi ușor să o facă. Și totuși, citim în continuare: «îndată ce au auzit chemarea au lăsat totul și au mers după Isus, devenind ucenicii Lui». Omenește acest lucru este greu de imaginat. Când părăsim lumea pentru Dumnezeu, nu o facem conduși de firea noastră naturală, care se opune suferinței, riscului și nesiguranței. Această părăsire a lumii nu este și nu poate fi o inițiativă omenească. Ea este întotdeauna un răspuns la chemarea lui Dumnezeu. Și deși necesară și esențială această părăsire nu-l califică încă pe nimeni să fie trimis (apostol). Între chemarea la care a răspuns prin credință dovedită în fapt și clipa trimiterii sale ca vestitor al Evangheliei mântuirii se interpune lungul drum al învățării. Omul devine astfel ucenic la școala lui Dumnezeu și va trebui să învețe (o nouă formă de răstignire) așa cum ucenicii Domnului au învățat viețuirea cu Dumnezeu. Va trebui să parcurgă această cale care nu totdeauna este dreaptă după socoteala omenească și nici scutită de greșeli, așa cum vedem și în cazul ucenicilor Domnului. Între chemarea și trimiterea sa omul este ucenicul lui Dumnezeu. Este greu, pentru că omul nu mai este acolo unde a fost și nu este încă acolo unde trebuie să ajungă. Este ca și suspendat între pământ și cer. Este răstignit. Este în așteptare. Și în focul acestei așteptări întemeiată pe credință și alimentată de speranța împlinirii celor promise, omul se coace la focul dragostei divine, așa cum aluatul se coace pentru a deveni pâine și mustul fierbe pentru a deveni vin. Este timpul așteptării, al învățării, al devenirii, al maturizării în Cristos.

Și așa cum începutul drumului nu ne aparține, nici momentul trimiterii nu este decis de om, și nu prin criterii umane, ci aceasta aparține tot lui Dumnezeu. În viața spirituală totul aparține lui Dumnezeu. Isus zice: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața». Ce aparține omului este ascultarea și dăruirea. Tot ce are și tot ce este omul trebuie să dăruiască lui Dumnezeu. Așa cum spunem în Sfânta Liturghie: «pe noi înșine și unul pe altul și întreaga noastră viață lui Cristos Dumnezeu să o dăm». Și această dăruire totală, generoasă, dar dureroasă în același timp, pare din punct de vedere uman o pierdere. Dar Isus a spus de asemenea că: cine-și iubește viața o va pierde, dar cine o va pierde pentru Mine aceleași o va regăsi, transformată și roditoare. Aceasta înseamnă a-ți ridica zilnic crucea și a-L urma pe Cristos, pentru a muri împreună cu El, pentru a putea învia împreună cu El și pentru a putea trăi veșnic cu El viața cea adevărată și nepieritoare”.

V.S.