Observator teatral | Păpădia în oglindă

Retrospectiva vieții, trecută prin fața publicului…Gara poate însemna orice, ne învață maestrul Cornel Udrea. De la obișnuitul loc de trecere sau petrecere a cuiva înspre noi orizonturi, gara capătă valențe noi și devine un suprapersonaj (însăși viața), în recenta punere în scenă a piesei adaptate după textele semnate Cornel Udrea, „De ce suflăm în păpădie?”, pe scena Teatrului Național „Aureliu Manea” Turda, cu ocazia celei de-a șasea ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Turda.

Evenimentul a adunat, de-a lungul celor șapte zile de activități dintre cele mai variate, un număr impresionant de participanți, nume mari ale teatrului și tineri în plină afirmare într-ale artei. La fel, reprezentația piesei despre care vorbim azi (one-woman show) a strâns un public numeros și curios, totodată, de propunere. Dar să revenim, așadar, la spectacol!

Este fascinant să o privești pe Rodica Gugu Negrescu (Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” Târgu Jiu) cum „vrăjește” auditoriul că pleacă în Italia (multor posibilități) ca să își revadă fiica. De fapt, descoperim că popasul ei în gară nu este decât un pretext, absurdul începând să încolțească de la primele semnale sonore ale difuzorului, care va emite mesaje pe un ton plictisit de-a lungul reprezentației. Aflăm că trenurile pleacă spre destinații ciudate, mizând pe însingurarea, dorințele și iluziile așa-zișilor „călători” (și e imperios necesar să nu pierdem „trenul spre paradis”!).

Pandemia a schimbat paradigme și a oferit un altfel de timp, pentru reflecție, fiecăruia. Fac o remarcă: punerea în scenă (regia – Marian Negrescu, scenografia – Florin Ularu, costume – Ana Maria Nanu și Anca Ularu) face uz de un decor minimalist, metaforă a pustietății și degradării locului și personajelor (simplist, chiar sărac îmbrăcate). Oamenii sunt o reflecție a locului și viceversa. Am pomenit de simplitate, de penurie, aduc acum în discuție prezența actorului Marian Negrescu, cel care în acest spectacol face o figurație absolut remarcabilă, completând drama protagonistei într-un tandem ce stârnește umorul, revolta, compasiunea și, în final, empatia publicului.

Piesa transmite mai multe mesaje, subtil, dacă „citim printre rânduri”. Dincolo de cuvinte, nonverbalul dovedește o forță incontestabilă. Săracii ne oferă din puținul (sau preaplinul lor?) și deschid o poartă spre cunoaștere (a se vedea aici simbolul mărului, meșteșugit introdus în peisaj). La un imbold, în fața noastră începe se derula o povestire în povestire – actrița Rodica Gugu Negrescu impresionează printr-un monolog aparent absurd, printr-o poveste înduioșătoare despre Nimeni, Nimic, Niciodată, despre obstacole, ziduri și prietenia dezinteresată care le depășește pe toate (mergând până dincolo de moarte).

Temporalitatea secondează acțiunea (mai bine zis, non-acțiunea, fluxul de cuvinte și „experimentele” paraverbale), cei doi intrând într-un soi de „timp privat” atunci când realizează că, de fapt, sunt mai importante lucrurile care îi leagă sau îi aseamănă decât ceea ce, evident, îi desparte (inclusiv condiția socială, până la un punct).

Orice semnal dinspre difuzor vine ca o eliberare, deși nu plecăm nicăieri, doar starea de spirit se schimbă, uneori. Inserțiile video aduc un plus de sensibilitate, culoare, mișcare și magie, în aceeași notă erudit-ludică propusă de dramaturg și cu alte ocazii. Înțelegem de aici să nu uităm să fim precum copiii, iar fiecare fir de păpădie își ia zborul…Cine știe unde…Dar, cu siguranță, spre o stare mai bună, punctul terminus al Speranței. Noastre. Eu cred că de aceea suflăm în păpădie.

Iulia GHIDIU