Obiceiuri de Anul Nou în Transilvania(I)

La Vergel de Anul Nou 

Colindatul de Anul Nou sau „Zuăritul” nu se prac­tică în zona de care ne ocupăm. Dacă luăm în seamă însă unele elemente cum ar fi refrenul „zuărel de ziua” sau „zuărel de zuărel”, destul de frecvent în mai toate lo­calităţile cercetate, precum şi unele colinde cu destinaţie specială pentru sărbătorile celor 12 zile: Sfântul Vasile, Sfântul Ştefan, Sfântul Ion, denumite „Colinda lui Iuăn”, „Colinda lui Vasile” etc., putem afirma că acest tip de colindat a existat cândva pe o scară mai largă, dar el a dispărut la un moment dat. Colindatul de Anul Nou s-a mai păstrat în câteva localităţi (Tămaşa, Râşca, Bogata de Sus, Băiţa de sub Codru), în forme similare celui de la Crăciun. El se desfăşoară în seara ajunului de Anul Nou până spre ziuă. De obicei acest colindat are un caracter selectiv, cântându-se numai la anumite case.

Traian Gherman vorbeşte despre un urat de Anul Nou, ce consta numai în înpuşcături din pistoale la gea­murile fetelor. Tot despre un urat, de data aceasta cu biciul, aminteşte şi Dumitru Pop: „În dimineaţa Anului Nou (copiii) se duceau pe la casele oamenilor pocnind din bice şi simulând mânarea boilor”. Urătorii erau răsplătiţi cu bani (Răscruci, judeţul Cluj). Autorul consideră că obiceiul este un rest dintr-un scenariu mai larg al Pluguşorului „cunoscut altădată şi pe teritoriul Transilvaniei”.

Concentrarea activităţilor cetelor de feciori şi pe­rioadele cele mai active sunt cele de criză ale soarelui, schimbări ale crugului, trăirea tragică a cursului cosmic sau „îngroparea iernii”, după afirmaţia lui T. Schmidt, ce are loc la solstiţiul de iarna în timpul celor 12 zile nefaste, la echinocţiul de primăvară (Paşti), la solstiţiul de vară (Rusalii) etc.

Observăm o relaţie strânsă între riturile de Crăciun, Anul Nou şi cele de primăvară, de unde şi nevoia de a fi studiate împreună, pentru că numai aşa se poate evidenţia plenar rolul cetelor de feciori şi structura lor destul de complicată şi ambiguă. Riturile, practicile, în­tregul scenariu al cetelor de colindători, grefate pe un anumit fond psihologic şi pe o cultură specifică spaţiului carpato-dunăreano-pontic, alcătuiesc o mare unitate et­nologică cu rădăcini adânci în substratul traco-dacic. Societatea de feciori durează în general tot anul, nu numai pentru menţinerea unei atmosfere benefice, deci pentru un scop magic, ci şi mai ales pentru ţinerea trează a unui comportament tradiţonal şi a unei bune înţelegeri în cadrul comunităţii săteşti, a bunei înţelegeri înăuntrul ei, între feciori, între fete şi feciori şi între confrerie şi restul mem­brilor comunităţii săteşti. În acest context amintim frăţia de cruce, prinderea de fârtaţi, bricelatul sau „prişcălitul”, strigarea peste sat, „roata de foc”, „vergelul”.

În zona de nord-vest a Transilvaniei unde cetele de feciori, în etapa actuală, sunt mai greu de atestat, mai ales la sărbătorile de iarnă, aceste rituri, care în mod cert ţin de ceremonialul societăţii de feciori, pot veni în sprijinul afir­maţiei noastre, că cetele de feciori au avut cândva o răs­pândire generală în spaţiul românesc. Mai mult, ele, ri­turile, ne ajută să identificăm, acolo unde o altă informaţie lipseşte, existenţa confreriei şi să umplem astfel „locurile albe” din spaţiul cercetat. Aceste „cioburi de informaţii”, corect şi cinstit plasate în contextul mai larg al ceremoni­alului cetelor de feciori, pot recrea un tot, pe care astăzi l-am pierdut. E interesant faptul că pe o arie destul de largă, în multe localităţi unde ceata de feciori nu poate fi atestată la sărbătorile de iarnă, în ciclul celor 12 zile ne­faste (Lujerdiu, Şomcutu Mic, Panticeu, Rediu, judeţul Cluj; Turbuţa, Creaca, Mierţa, Tămaşa, Bodia, judeţul Sălaj; Pişcolt, Pir, Terebeşti, Sătmărel, Doba, judeţul Satu-Mare) este foarte viu obiceiul bricelatului şi mai ales cel al strigării peste sat sau „roata focului”, vilitul. Strigarea peste sat este făcută de un reprezentant al conferiei de fe­ciori ca mijloc public de menţinere al moralei, precum şi în alte scopuri magice, de regulă sub controlul şi răspunderea vătafului confreriei sau şefului generaţiei de tineri. Strigarea se poate face la date diferite. În zona cercetată de noi, ea se desfăşoară mai ales la Anul Nou, Bobotează şi la lăsatul secului când, probabil, ceata se manifesta în toată plenitudinea ei, într-o complexitate de rituri.

Ritual magic prin care tinerii îşi pot cunoaşte „ursita”

Cunoscut şi sub numele de „vărjel”, „vârjel” sau „vărjelat”, „danţul vărjelului”, „hora vărjelului”, este un obicei care vine şi el în sprijinul afirmaţiei noastre că în nord-vestul Transilvaniei ceata de feciori poate fi atestată mai ales prin „resturi” sau „cioburi” din ceremonialul ei magic vast şi multifuncţional de altădată. El conservă până azi sensuri şi forme arhaice ale riturilor premaritale, pentru că vergelul este un ritual magic prin care tinerii şi în speci­al fetele îşi pot cunoaşte „ursita”, „orânda”, adică destinul. Obiceiul este specific aici numai cetelor de fete şi se desfăşoară în perioada celor 12 zile de la schimbarea anului, la date diferite: Anul Nou, mai ales în localităţile de pe Valea Crişului Repede (Lugaşul de Jos, Tinăud, Aştileu, Bratca, Delureni, Lorău, Auşeu, Şuncuiuş), Bo­botează, respectiv noaptea de 6 ianuarie (Berinţa, Băiţa de sub Codru, Preluca, Pomi).

Obiceiul este mai bine păstrat, desfăşurându-se după un ritual străvechi, în localităţile Lugaşul de Sus, Aştileu, Delureni, Bratca, Borod, Şuncuiuş din judeţul Bihor. În majoritatea localităţilor unde acesta a fost atestat, el se manifestă doar sub forma unei petreceri cu lăutari păstrându-se doar denumirea de „vărjel”.

Obiceiul intră în atribuţia cetei de feciori şi este pre­gătit încă din şezători, începând din luna noiembrie. Aici, uneori, împreună cu fetele, feciorii aleg chemătorii, gaz­dele de vergel, „goaga” şi hotărăsc asupra casei, a gazdei unde se va desfăşura jocul.

Unii cercetători au confundat vergelul cu ospăţul fi­nal al cetelor de colindători sau cu „balul turcii”, cum mai e numit în aceste locuri. Aceasta pentru că în multe părţi vergelul este doar o simplă petrecere, aşa cum arătam mai sus. Vergelul este un obicei de sine stătător, cândva cu o răspândire generală pe teritoriul românesc. Obiceiul nu a mai fost atestat la alte popoare, după câte ştim, în forma pe care o cunoaştem noi şi nici într-una asemănătoare. El reclamă un comportament magic şi conduce cu siguranţă spre riturile premaritale atât de numeroase la cumpăna dintre ani. Le atestă ceata de feciori în diferite împrejurări, intrarea fetelor în joc, colindatul la case cu fete mari, co­linda fetei, colinda feciorului (a junelui, a mirelui), jucarea fetelor gazdei de către ceata de colindători, precum şi nu­meroase rituri de magie albă sau neagră executate de fetele mari în această perioadă socotită favorabilă acestor mani­festări.

În ajunul Anului Nou, chemătorii numiţi de către ceata de feciori trec pe uliţele satului, chemând fetele mari la vergel. Seara, la „gazda de vergel” se strânge ceata de feciori în aşteptarea fetelor. Feciorii au tocmit „higheduşi” şi s-au preocupat de procurarea băuturii. Une­ori fiecare fecior participă la vergel cu o anumită cantitate de băutură, alteori se strâng bani şi se cumpără băutură (Ponoare, Bratca). Fetele aduc mâncare, colaci, carne de porc, cârnaţi. În multe localităţi mâncarea se pregăteşte la gazdă (Lugaşul de Jos, Bratca, Delureni) şi atunci feciorii plătesc „socăciţa”, adică bucătăreasa. La vergel mai parti­cipă şi părinţii fetelor. Adunaţi la „biraie”, adică la gazda de vergel, cei prezenţi încep petrecerea prin câteva „danţuri” (luncanul, susul, mânânţăul), apoi mănâncă şi beau, după care urmează ceremonialul propriu-zis. „Goaga” sau „goga”, personaj pe care îl întâlnim şi în alaiul turcii sau în cadrul cetelor de colindători (cel care prestează anumite servicii pentru ceată), adună inelele de la feciori şi fete. Fi­ecare inel are un semn propriu, pentru a putea fi repede recunoscut. Acoperit cu un cearceaf sau cu o „postavă” (albie mai mare), goaga amestecă inelele într-o cofă cu apă sau în două farfurii pline cu apă cu ajutorul unor vergele de lemn. E posibil ca numele obiceiului să vină de la numele acestor nuiele numite „vărjele”. Am văzut că vergeaua este prezentă în cadrul multor obiceiuri, în cel al colinda­tului, al riturilor de primăvară, de vară etc., trimiţându-ne la nişte practici arhaice de substrat. Mai mult, în unele localităţi investigate vergeaua era de alun, element folosit frecvent în practica descântatului. Nu poate fi exclus nici faptul ca şi în recuzita cetei de feciori să fi existat o ase­menea nuia, de vreme ce în repertoriul cetelor de colindă­tori sunt atestate versuri de tipul „juni aluni, juni ăi buni”. Să nu uităm apoi că ceremonialul colindatului in­clude, pe lângă multe alte rituri, şi pe cel al descântatului. Greşim dacă includem practica vergelatului ca ritual distinct în cadrul ceremonialului colindatului sau dacă soco­tim că altădată el a avut o răspândire generală? Noi credem că nu. În timp ce goaga amestecă inelele, partici­panţii execută prima parte din cântecul vergelului:

„Drine, doamne, drine,

Sân Văsâi dă mâne

Că luncili-s pline

Dă grăuri galbine,

Şi dă uăi sărine.

Din grâu ce ne-om face?

Colaci la nănaşi

Colaci cui om da?

Domnului i-om da

Că iel ne-o cununa”.

Cântecul poate fi considerat o formulă prin care se invocă belşugul, fertilitatea holdelor, dar mai ales împlini­rea căsătoriei, pe care şi-o doresc tinerii. Că accentul obi­ceiului cade mai ales pe riturile nupţiale o atestă şi o altă variantă a cântecului:

„Hâşi, oiţă, hâşi

Pă ţarini domneşti

Pletind cununiţe

Pă cap la fetiţe,

Cunună dă flori,

Pă cap la feciori”.

În a doua parte a cântecului urmează un îndemn, o formulă adresată actantului principal, goaga, pe care o execută numai tinerii, feciori şi fete:

„Scoate, goagă, scoate

Inel d-arjinţăl

Jejet mitiutel”.

Goaga scoate pe rând din cofe sau din farfurii ine­lele perechi, după cum se nimeresc sau, uneori, „tomnindu-le el să fie bine”, adică potrivindu-le după cum avea cunoştinţă cine cu cine se au dragi. În acest fel, posesorii inelelor vor forma o pereche. Ritualul se conti­nuă în timp ce asistenţa repetă cântecul, până când sunt scoase toate inelele. La sfârşit apa din cofa se aruncă peste perechile de tineri. Este un ritual de fertilitate care, proba­bil, vizează căsătoria, dar şi o întărire a ritualului, adică „aşa să fie!”.

Perechile sortite vor petrece până la sfârşitul cere­monialului, adică până dimineaţa. De cele mai multe ori aceste perechi vor ajunge să se căsătorească. Deci practica vergelului nu este altceva decât un ritual-preludiu de prezi­cere a căsătoriei şi unul de „convenire socială”, un fel de logodnă din zilele noastre. Ne-o atestă practicile ma­gice, jocul, petrecerea, motivele, dar şi textele lexicale ar­haice, unele adevărate formule greu de descifrat cum este şi aceasta:

„Hâş, oiţă, hâşu

Roşu pelinaş

Sut-on ţărmuraşu”.

Conf. dr. Aurel BODIU