Nicio ţară nu se poate salva singură din criza financiară

La Stampa
G-7 de la Marsilia a fost neconcludent, pînă în punctul evitării unui comunicat final. Problemele sînt comune: prea multe datorii, intermediari financiari şi pieţe financiare fragile, puţină creştere. Cu toate acestea, s-a perceput faptul că fiecare guvern vrea să aibă mîinile libere să acţioneze în funcţie de convenienţele politicilor naţionale.
Poate că formula G-7 este depăşită, dar cooperarea internaţională este în dificultate tocmai cînd e mai mare nevoie de ea. Ministrul italian al economiei, Giulio Tremonti, are dreptate: lipseşte conştientizarea că se trăieşte o criză istorică şi nu etapa adversă a unui ciclu. Continuă ignorarea de către SUA a impactului politicilor lor monetare şi bugetare asupra restului lumii şi pare acceptat că profită de privilegiul de a tipări dolari. G-20 nu îşi consolidează capacitatea de a reflecta reorganizarea competenţelor necesară pentru a guverna economia globalizată. Nu se prefigurează reforme serioase ale FMI şi ale sistemului monetar internaţional, iar acordurile OMC stagnează.
Noile norme pentru bănci şi pieţe financiare nu includ lecţiile crizei, parcursul normelor şchioapătă din cauza confuziei proiectelor, a susceptibilităţii birocraţilor, incursiunilor unor politicieni incompetenţi, protecţionismelor naţionale şi lobby-urilor unor intermediari.
Se extinde însă ideea că fiecare ţară trebuie să meargă pe cont propriu, că o cheie pentru rezolvarea crizei globale este ca fiecare “să-şi pună în ordine propria casă”. Există versiunea europeană a acestei atitudini: este inutil să speri să consolidezi competenţele centrale ale UE şi să le delegi politici pe care nu mai are sens să le faci la nivel naţional. Fiecare trebuie să-şi facă propriul plan de austeritate şi cel mai bun să cîştige, într-o concurenţă sănătoasă în care cine nu este bun sucombă şi este alungat într-un purgatoriu fără euro.
Este însă o competiţie care nu funcţionează. Trebuie găsit echilibrul între o acţiune colectivă şi efortul individual. Nimeni nu se salvează singur.
Fără o supraveghere supranaţională a băncilor şi Burselor, nimeni nu-şi poate salva propriile bănci şi Bursa. Fără o disciplină centralizată şi severă a bugetelor publice ale tuturor, pieţele nu sînt liniştite. Nu se pot face singure nici politicile industriale, reformele pieţei muncii, infrastructurile şi politicile din sănătate.
Este corect să se ceară Europei paşi decisivi cît mai curînd, cel puţin în proiectele aprobate în iunie şi iulie, pe care un august furtunos pare să le fi îndepărtat. Trebuie să devină efective reforma Pactului de Stabilitate, disciplina comunitară a reformelor structurale, programul de finalizare a pieţei unice, întărirea fondului de urgenţă pentru datoriile suverane şi proiectul sistemului final care este destinat să înlocuiască fondul în 2013.
Dacă sînt necesare modificări în tratat sau în legislaţiile naţionale, pentru a permite doze delimitate de cedare a suveranităţii către UE şi de solidaritate fiscală între statele membre, ele trebuie puse în program. Dacă într-adevăr există unii mai virtuoşi decît alţii, să folosească rapid “cooperările întărite”, pe care le favorizează Tratatul şi să formeze un grup care merge mai repede, dar fără a alunga pe cineva.