Metafora visării la Eugène Ionesco – Pietonul aerului       

 

Am așteptat cu nerăbdare premiera Naționalului clujean cu piesa Pietonul aerului scrisă de Eugène Ionesco în 1962. În traducerea lui I. Igiroșianu, titlul în limba română al piesei Le Piéton de lair  era Pietonul văzduhului. Acum a fost preferată traducerea mai recentă, făcută de Vlad Russo și Vlad Zografi. Inutil să spun că preferam titlul vechi, parcă mai deductiv așezat în substanța poetizantă a textului. Asta pentru că e piesa cea mai lirică din creația dramaturgului. Pe această direcție de sugestivitate lirică se înscriu visătorii precum poetul clujean Ion Cristofor care cochetează cu ideea de Laureat al norilor. Căci despre vis este vorba în piesa lui Ionesco și visătorii cei mai naivi (și nocivi) sunt poeții, scriitorii. Mai exact despre un scriitor / visător incurabil printre nori călători e vorba în piesa ionesciană.

Mă rog, nu cred că mai noii traducători ai piesei au adus modificări substanțiale textului și ca atare nu exclud un joc de interese la acest nivel. „Traducerea” mai importantă e punerea în scenă și ea aparține regizorului Gábor Tompa, competent, rafinat și renumit interpret al universului ionescian, cu montări excepționale la activ. Da, eram nerăbdător și maxim curios să văd cum va fi montată această piesă mai puțin cunoscută și mai rar montată din creația lui Eugène Ionesco. Plăcută la lectură, dar dificil de „aranjat” pe scenă. Nu întâmplător, eseista Elena Vianu spunea despre piesele lui Ionesco (atunci când încă i se spunea numai Ionescu) nici mai mult nici mai puțin că „nu se pot povesti”. Ce să povestești? Că un scriitor nebun, Bérenger, zboară, plutește pe deasupra norilor? Ce fandaxie mai e și asta? Atât? Și pentru asta ne adunăm atâția în sală, venim la teatru și fugim după autobuzul din stație să nu întârziem la spectacol? Privită din exterior, cu răceală nerecomandabilă, s-ar putea cam așa să arate situația. O scălâmbăială ieftină, o fantezie regizorală trăsnită mai presus de orice închipuire. Dar privind din interioritatea forului intim al autorului, revărsat în fondul peren al operei, lucrurile stau cu totul altfel.

Bérenger este un alter-ego al lui Ionesco însuși. Ca și în alte piese. Ucigaș fără simbrie, Regele moare, Rinocerii. E purtătorul de drapel al investigațiilor sale despre viață și moarte, societate și egolatrie, despre plăcerile și bucuriile vieții, dar și despre „disperarea de a trăi” (după cum spunea undeva Albert Camus). Căci Bérenger (Matei Rotaru) e dispus să-și reverse asupra tuturor celor cu care vine în contact anxietățile sale, nebuloasele, viziunile, neîncrederea într-un viitor incert și în propriile lui forțe regenerative. Este un spirit agresat de angoase, neliniștile despre soarta omenirii și propria lui soartă se înmulțesc, îl copleșesc. Cu inteligență și empatie, Matei Rotaru creează un personaj credibil, împresurat de obsesii. Șirul mărturisirilor începe cu cuvintele smulse cu forța de un ziarist englez incisiv, insolent: Cristian Grosu. Căci suntem în Anglia, comitatul Gloucester, unde scriitorul a venit să se repauzeze. E o casă pe o pajiște cu câțiva copaci. Un loc edenic, liniștit, proaspăt. Excelent decorul ce servește indicațiile autorului. Întocmai cum și-ar fi dorit dramaturgul. Un decor din elemente gonflabile, moi, rotunjite, puhave și aeriene de-a dreptul, ca norii, ca visele. Decorul – un miracol în sine. Realizator: Adrian Damian. O căsuță ca un cottage (cabană), „gen oarecum Rousseau-Vameșul, Utrillo sau Chagal”, exact așa cum a precizat dramaturgul în schița decorului. Pomi stilizați, o coloană antică, toate gonflabile, închipuiri miraculoase ale visului. Familia Bérenger se plimbă pe pajiște, la marginea unei prăpastii amenințătoare. Doamna Bérenger (Anca Hanu) e sobră și grijulie, Domnișoara Bérenger (Diana-Ioana Licu) e exaltată și copilăroasă. Domul Bérenger exultă de fericire și… începe să plutească, să se înalțe în văzduh. Frânturi din cugetările ce pun în lumină profilul de sceptic nemângâiat, luate din Note și contranote, Sub semnul întrebării sau din eseurile și interviurile acordate de-a lungul vieții sunt puse în gura personajelor. E amintită și Cântăreața cheală, într-un carusel de teme și motive ionesciene ce mă determină să spun că piesa se adresează celor ce cunosc bine opera dramaturgului româno-francez. Altfel montarea poate părea o ciudățenie nemotivată.

Forțele oniricului încep să fie activate spre exasperarea celor prezenți la „înălțare”. Exemplaritatea zborului paralizează buluceala englezilor înțepeniți în conveniențe și austerități ridicole. Problematica intră pe făgașul vieții ca vis, preluat din clasicul Calderón de la Barca. Omul a visat să zboare dintotdeauna. Icar e doar un pionier pilduitor. Replicile ionesciene se întețesc în configurarea eseistică a unor dezbateri destul de abstracte despre contingent, atemporalitate, antilume, sublim, armonia sferelor, armonia comunicării. Și pe fundal sunt proiectate simultan imagini cu mișcarea planetelor (motiv vizual des întâlnit în montările lui Tompa), poduri zburătoare, stele scânteind, o lume a miracolelor cosmice, terestre, universale.

Grupate pe cupluri, personajele animă scena și intervin imprevizibil ca într-un dialog-dezbatere la îndemâna clevetitorilor de tot felul. Primul englez (Mihai-Florin Nițu) și Prima englezoaică (Angelica Nicoară) își încrucișează replicile cu Al doilea englez (Miron Maxim) și A doua englezoaică (Patricia Brad) sau cu Prima englezoaică bătrână (Irina Wintze) și A doua englezoaică bâtrână (Elena Ivanca) în observații despre etichetă, comportament, fericire, nimicuri cotidiene, precepte. Degringolada dialogului specific teatrului absurd. Bătrânele vorbesc despre o țară închisă între ziduri severe unde nu se poate respira. La ce țară se va fi gândit atunci dramaturgul plecat din România, ostil declarat al regimului comunist? Sunt dojeniți copiii (Silviu Iorga și Cecilia Lucanu-Donat) pentru comportament necuviincios, e parodiat conservatorismul britanic în persoana lui John Bull (Radu Lărgeanu) împopoțonat cu steagul britanic pe burtă. Medicul (Ioan Isaiu) și Angajatul de la Pompe Funebre (Dan Chiorean), cu un sicriu gol purtat în spate sunt alte aparții comice în această lume ce hălăduiește nepăsătoare pe buza prăpastiei insinuată spre fundal. Strania traversare a scenei de către Trecătorul din Anti-Lume (Cătălin Codreanu) neliniștește profund, incită la alte considerații despre viață și întâmpinarea morții. În rol de Judecător, Călău și Prim asesor apare Ruslan Bârlea. Sunt reiterate aspecte simple din viață, de pildă când  singurătatea Doamnei Bérenger își arată colții morții. Întors din periplul lui aerian, scriitorul Bérenger, omul care problematizează, e torturat de imaginile macabre văzute de sus ca sinteză sumbră despre o umanitate crepusculară, atinsă de spectrul războiului mondial (imagini extrase din Apocalipsă, insinuează Ziaristul). Proiecțiile video ale lui Radu Daniel devin frisonante, ca și dialogul filmat, adus în prim-plan, în care se spune că nu prietenia guvernează lumea, ci ura. Ceva pe dos față de spunea Dostoievski Frumusețea va salva lumea. Mișcarea scenică în grup, dirijată de Ferenc Sinkó pe muzica lui Vasile Șirli, însoțită de murmur colectiv cantabil uneori lasă impresia unor suspecte armonizări cu stilul parodic dominator. Costumele Luizei Enescu înviorează, prin coloritul lor, atmosfera pestriță a ansamblului. O lume carnavalescă, pestriță rău.

Ideea e că omul trebuie lăsat să viseze așa cum trebuie să reînvețe zborul. Tot un poet clujean (Adrian Popescu) spune undeva „Odată am știut să zbor… Odată.. Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte”… Integrarea subiectului în lirism diafan e cât se poate de firească la urma urmei. Omul visează. Omul visează să viseze, dorește să viseze. Iată de ce montarea lui Gábor Tompa mi se pare în primul rând un elogiu adus visării. O feerie excelent transpusă pe scenă despre lumea nălucirilor și obsesiilor lui Ionesco.

Adrian Țion

 

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut