Mesaj la ediția 10.000: Scriitorul Horia Bădescu

Martori ai clipei care trece

Oricum ai da-o, din orice unghi ai privi, zece mii e o cifră pe care nu poți să n-o iei în seamă! Financiar, social, cultural, jurnalistic. Mai ales jurnalistic, într-o lume în care presa scrisă abia își trage sufletul la case mari și vechi, darămite în presa românească, unde ziarele, după marele boom postrevoluționar, cu tiraje bulversante și cu știri care mai de care mai incredibile și din ce în ce mai puțin credibile, au sucombat unul după altul, până și cele mai galonate refiugiindu-se finalmente, în disperare de cauză, în generosul și aiuritorul spațiu on-line.

Mai timide, mai înrădăcinate într-o legătură ușor conservatoare a relației cu publicul, un public interesat mai de grabă de ceea ce se întâmplă în curtea casei decât prin vecini, ziarele de provincie au rezistat, unele cu succes evident, contenciosului unei morți anunțate. O probează Făclia clujeană, care sărbătorește astăzi zece mii de numere, postrevoluționare desigur, fiindcă istoria acestui ziar este mult mai veche dar faptul că memoria cetățenilor a păstrat și păstrează argumente pentru o îndelungată fidelitate se datorează și antecedentelor care făceau din ea un organ de presă ce depășea, cu mult, condiția unei fițuici de partid. Vreau să zic că Făclia a păstrat și atunci o notă accentut culturală, consonantă cu condiția acestui mare centru universitar și artistic, dar și o grijă, pe cât o îngăduia practic ideologia vremii, pentru adevăr. Poate că nu întâmplător s-a numit o vreme, după 1989, Adevărul. Dar cred că revenirea la numele intrat în conștiința clujenilor a fost o decizie înțeleaptă și oportună.

Cum scriam și cu prilejul unei alte sărbătoriri a perenității Făcliei, aceasta a fost permanent ziarul unui mare oraş şi pentru un mare oraş. Atent la pulsul acestuia, la fiziologia şi psihologia socială a urbei, dacă-mi este permisă exprimarea, dar ce este aceasta decât un organism viu, atent la specificitatea culturală şi universitară a ei, la memoria ei fabuloasă din care ar trebui să se întemeieze prezentul, ca păstrător al valorilor identitare, atât de necesare într-o epocă de ebuliție a nonvalorii și a smintirii de minte. O gazetă a verbului penetrant îmbrăcat în rigorile limbii române, a discursului întemeiat pe argument nu pe coterie, pe inteligenţă nu pe chivuţereală, pe obiectivitate.

Din această perspectivă, obsedat de tot mai puțina atenție pe care societatea contemporană o acordă actului cultural, nu pot să nu mă întreb din nou: oare câte cotidiene româneşti de astăzi îşi mai permit aproape zilnic o pagină, dacă nu două dedicate culturii şi artei?

Cum am mai spus, Făclia a avut şansa să-şi stabilească priorităţile, direcţia şi, mai ales limbajul, sub mâna unor eminenţi editorialişti precum Ilie Călian sau Valer Chioreanu, jurnalişti de rasă pentru care singura politică editorială acceptată a fost interesul cetăţeanului şi al cetăţii, mereu atenţi la chemarea pământului acesta şi a istoriei sale. A avut norocul unei echipe înscrisă organic în parametrii acestor paradigme, care le-au fost alături cu admirabil talent şi onestitate, cu acel profesionalism cu care te copleşeau Michaela Bocu sau Radu Vida, şi pe care îl duc mai departe membrii actualei echipe continuând drumul spre sărbătorirea, peste ani, a cine ştie câtor alte mii de numere. Dacă evoluția lumii o va mai îngădui. Eu le-o doresc! Fiindcă nici ordinatorul, nici smartfonul nu vor putea înlocui plăcerea lecturii unei cărți sau a unui jurnal, foșnetul paginii care însoțește trecerea clipei și permite spațiul infinit al reflecției.

Vouă, prieteni gazetari ai nestinsei Făclii, martori şi istorici ai ,,clipei cea repede ce ni s-a adat”, vouă pentru care adevărul mai înseamnă încă ceva, acolada colegială şi reamintirea faptului că „ veți trăi cât cuvintele voastre”!