Mai rău decât fascismul

Towers of Europa

În ultimii ani, odată cu ascensiunea marilor companii tehnologice și a ambițiilor lor socio-politice autoritare, a devenit obișnuit să se vorbească despre „tehno-fascism”. Acest lucru este de înțeles. Aderarea elitelor din marile companii tehnologice la agende politice autoritare, disprețul lor față de democrația liberală și procesul deliberativ, concentrarea puterii fără responsabilitate – toate acestea invită la comparația cu fascismul, argumentează Anton Shekhovtsov.

Și totuși, termenul este înșelător, iar inadecvarea sa contează. Fenomenul pe care prefer să îl numesc „tehno-oligarhie” nu este doar, și nici măcar în primul rând, o variantă a fascismului îmbrăcată în estetica Silicon Valley. El reprezintă o ruptură radicală față de aproape toate tradițiile politice moderne – și o amenințare care, prin antiumanismul său, depășește chiar și antiumanismul criminal la care trimite eticheta de „tehno-fascism”. A-l numi fascism nu este doar imprecis; ne poate face să înțelegem greșit ceea ce avem în față și, prin urmare, să îi opunem o rezistență mai puțin eficientă.

Prin urmare: opt motive pentru care tehno-oligarhia diferă de fascism – și de ce este mai periculoasă.

Înainte de a continua, sunt necesare trei precizări.

1. Această comparație nu urmărește să spele imaginea fascismului sau să îl normalizeze și nici să diminueze suferința imensă pe care mișcările fasciste au provocat-o oamenilor din întreaga lume, atât atunci când s-au aflat la putere, cât și în drumul lor spre aceasta. Niciuna dintre crimele fascismului nu este iertabilă – nici genocidul evreilor și romilor, nici invaziile fasciste din Africa, nici programele de eutanasiere în masă, nici violența teroristă neofascistă de după război, printre nenumărate altele.

2. Argumentul nu este că tehno-oligarhia a comis deja crime împotriva umanității la scara fascismului istoric. Afirmația este mai precisă: logica profundă a tehno-oligarhiei indică o configurație socio-politică pe care nici măcar fascismul, prin însăși structura sa, nu a putut și, probabil, nu poate să o atingă.

3. A spune că este „mai rea decât fascismul” nu înseamnă că fascismul a fost sau este singura ori cea mai gravă formă de totalitarism. Comparația este făcută ca răspuns direct la termenul „tehno-fascism”, iar mai multe dintre cele opt puncte care urmează se aplică, cu modificările necesare, și altor tradiții totalitare.

Unu. Fascismul glorifică colectivul; tehno-oligarhia îl desființează.

Fascismul plasează colectivul – definit ca o națiune sau o rasă concepută organic – în centrul doctrinei sale politice. Supraviețuirea și sănătatea acelui colectiv exclusiv devin scopul suprem al politicii, justificând violența extremă împotriva tuturor celor considerați o amenințare, fie prin simpla lor existență, fie prin practicile lor sociale.

Tehno-oligarhia are un criteriu de selecție pur funcțional și economic. Ea este radical individualistă și respinge însăși ideea de responsabilitate socială, tratând interesul public ca pe un obstacol, nu ca pe o obligație. Obiectivele private ale tehno-oligarhilor și dinamica dezvoltării tehnologice sunt urmărite indiferent de costul uman.

Doi. Dușmanii fascismului sunt ontologici; dușmanul tehno-oligarhiei este însăși supravegherea democratică.

Fascismul are nevoie de dușmani permanenți și visceral detestați – definiți prin ceea ce sunt în mod fundamental: o națiune sau o rasă, o clasă socială, o identitate sexuală, o afecțiune medicală etc. Persecutarea lor nu este accidentală, ci constitutivă; eliminarea unor categorii întregi de oameni este inseparabilă de proiectul colectivist al fascismului.

Dușmanul tehno-oligarhiei este însăși ideea că colectivitățile politice au dreptul să supravegheze și să limiteze dezvoltarea tehnologică. Orice țintă concretă reprezintă doar întruchiparea acestei amenințări mai profunde – principiul responsabilității publice. Însă adversarii săi concreți sunt funcționali și conjuncturali: oricine reprezintă, la un moment dat, un obstacol în calea consolidării puterii tehno-oligarhilor. Nimeni nu este vizat pentru totdeauna, dar nimeni nu este nici în siguranță pentru totdeauna.

Trei. Fascismul comandă statul; tehno-oligarhia îl golește de conținut.

Fascismul promovează un stat puternic, centralizat și totalitar, adesea concentrat în jurul unui singur lider sau partid. Statul este autoritatea supremă; libertățile individuale sunt subordonate obiectivelor sale. Drepturile nu sunt universale, ci acordate condiționat unui grup privilegiat, definit prin origine etnoculturală sau loialitate politică.

Tehno-oligarhia capturează statul și îl golește de funcțiile sale redistributive și protectoare, păstrând doar capacitatea de constrângere. Ceea ce rămâne este o carcasă care constrânge fără să îi pese. Drepturile și libertățile nu mai sunt întemeiate pe cetățenie, ci pe valoarea economică și funcțională a individului – un model de protecție bazat pe abonament, anulat în clipa în care persoana încetează să mai fie utilă.

Patru. Fascismul colectivizează viitorul; tehno-oligarhia îl privatizează.

Fascismul oferă grupului său privilegiat un proiect orientat spre viitor, în care toți membrii pot participa prin ritualuri colective de apartenență. Promisiunea sa de nemurire simbolică – supraviețuirea rasei, națiunii sau mișcării – este accesibilă tuturor membrilor grupului privilegiat. Viitorul este împărtășit, chiar dacă este însângerat.

Tehno-oligarhia îmbrățișează și ea viitorul, dar îl rezervă unui număr infim de oameni. Pentru ceilalți, prezentul este prelungit la nesfârșit: un flux interminabil, personalizat și generat algoritmic, în care trecutul, prezentul și viitorul devin indistincte. Între timp, proiectele de nemurire ale tehno-oligarhiei – conștiința digitală, augmentarea biologică, prelungirea vieții – sunt achiziții private, accesibile doar celor care își permit să evadeze complet din condiția umană.

Cinci. Fascismul cenzurează informația; tehno-oligarhia introduce controlul epistemic.

Fascismul „arde cărți” în mod sistematic: cenzurează ideile, arta și mass-media considerate amenințătoare pentru proiectul său ideologic sau național. Această cenzură impune conformismul, elimină disidența și consolidează puterea statului totalitar.

Controlul informațional exercitat de tehno-oligarhie operează prin manipulare algoritmică inaccesibilă din punct de vedere epistemic: oamenii obișnuiți nu știu ce este suprimat, retrogradat sau amplificat și nici după ce logică. Nu există o graniță clară pe care să o poți încălca, nici o regulă identificabilă pe care să o încalci – doar un sistem probabilistic, aflat într-o permanentă schimbare și protejat ca proprietate privată, care optimizează rezultate pentru obiective nedezvăluite. Aceasta reprezintă o formă de putere epistemică calitativ mai profundă decât simpla cenzură.

Șase. Fascismul îi supraveghează pe cetățeni; tehno-oligarhia îi transformă în date.

Fascismul supraveghează pentru a impune loialitatea politică și puritatea ideologică – națională, rasială, socială sau culturală. O asemenea supraveghere este o marcă a controlului totalitar, menită să elimine opoziția și să modeleze societatea potrivit unei viziuni exclusiviste.

Tehno-oligarhia supraveghează pentru a extrage date comportamentale, materia primă a puterii sale economice și politice. Țintele sale nu sunt subiecți politici, ci surse de date care trebuie exploatate. Experiența umană – atenția, dorința, mișcarea, relațiile – devine o marfă care poate fi prevăzută, monetizată și guvernată. Dacă supravegherea fascistă urmărea eliminarea disidenței, supravegherea tehno-oligarhică urmărește prevenirea ei înainte de a apărea, ceea ce reprezintă o formă și mai profundă de control social.

Șapte. Fascismul cere devotament; tehno-oligarhia cere implicare.

Fascismul construiește o cultură care întruchipează proiectul său politic modernist, îmbinând aspirațiile revoluționare cu o viziune mitică a renașterii naționale. Această cultură este profund estetizată, transformând politica într-o formă de religie politică prin spectacol, ritual și simbol.

Tehno-oligarhia nu simte nevoia să producă o cultură proprie. Științele umaniste, artele și conștiința istorică sunt privite ca obstacole ineficiente în calea unei gândiri considerate „clare”. În locul lor apar sloganuri inspirate din literatura științifico-fantastică, jocuri de rol cu Roma antică, imagini fantastice – o colecție de estetici împrumutate, puse în slujba lipsei oricărei viziuni autentice. Cultura este dizolvată în conținut optimizat pentru indicatorii de implicare, fiind apreciată nu pentru ceea ce înseamnă, ci pentru cât timp reușește să capteze atenția.

Opt. Fascismul creează „omul nou”; tehno-oligarhia face umanitatea însăși depășită.

Fascismul operează în limite recognoscibil umane. Viziunea sa despre „omul nou” – purificat, disciplinat și orientat către colectiv – rămâne biologic și istoric umană. Telosul fascismului este antropocentric, chiar dacă metodele sale – genocidul, eugenia și controlul totalitar – sunt criminale și profund inumane.

Tehno-oligarhia urmărește să depășească însăși specia umană: prin inteligența artificială care face inteligența umană depășită, prin augmentarea biologică accesibilă doar elitelor tehno-oligarhice, prin interfețe creier–calculator și prin singularitatea tehnologică drept orizont ultim. Tehno-oligarhia este prima formațiune politică din istorie al cărei punct final implicit este depășirea și inutilitatea umanității însăși.

Rezistența împotriva tehno-oligarhiei este mai dificil de construit decât rezistența împotriva fascismului. Grupurile persecutate sub fascism pot dezvolta solidaritate deoarece statutul lor de inamic este stabil și împărtășit. Țintirea permanent schimbătoare practicată de tehno-oligarhie împiedică formarea unor coaliții durabile – fiecare grup este izolat, adesea înainte ca celelalte să înțeleagă ce i se întâmplă.

Cea mai coerentă bază pentru rezistență este umanismul: convingerea că umanitatea, în diversitatea și dimensiunea ei colectivă, nu este depășită și nu trebuie considerată depășită. Tehno-oligarhia știe acest lucru și acționează sistematic pentru a împiedica apariția unei asemenea solidarități – amplificând diviziunile, adâncind antagonismele și recurgând adesea chiar la metodele fascismului pentru a fragmenta orice posibil front comun.

Apărarea umanității nu este o metaforă. Ea reprezintă sarcina politică fundamentală a epocii noastre – iar democrația rămâne singurul cadru în care această apărare poate fi organizată și susținută în mod real.

HINT

Cea mai coerentă bază pentru rezistență este umanismul: convingerea că umanitatea, în diversitatea și dimensiunea ei colectivă, nu este depășită și nu trebuie considerată depășită. Tehno-oligarhia știe acest lucru și acționează sistematic pentru a împiedica apariția unei asemenea solidarități – amplificând diviziunile, adâncind antagonismele și recurgând adesea chiar la metodele fascismului pentru a fragmenta orice posibil front comun.

AUTOR

Anton Shekhovtsov este politolog ucrainean, director al Centrului pentru Integritate Democratică și profesor invitat la Universitatea Central-Europeană; promovează democrația liberală și integrarea europeană.