Mai avem timp pentru rugăciune?

Pentru foarte mulți dintre noi, atunci când ne gândim la programul de rugăciune, pe care, ca buni creștini, ar trebui să-l avem bine fixat, ne dăm ușor seama că nu ne lipsește voința, ci, de cele mai multe ori, timpul. Se pare că nu mai avem timp pentru rugăciune. Vrem să ne rugăm, suntem convinși de însemnătatea rugăciunii, știm, mai mult sau mai puțin, să ne rugăm, ne propunem în fiecare dimineață sau seară să ne găsim un timp de rugăciune personală și ajungem să realizăm, la sfârșitul zilei, în momentul dinaintea somnului care ne dă târcoale, când ne înălțăm gândul la Dumnezeu pentru a-I mulțumi pentru ziua ce se încheie, că nu am reușit să ne găsim în acea zi timpul necesar pentru rugăciune. Reîncepem o altă zi, cu alte gânduri și preocupări și cu aceeași speranță că ne vom regăsi pentru o perioadă de timp în dialog personal cu Domnul și Dumnezeul nostru.

În societatea modernă și grăbită în care trăim, a avea un program încărcat și stresant este semnul că ești o persoană cu responsabilități importante, că nu ai nici măcar o scurtă pauză de masă, încât ești nevoit să-ți îngurgitezi sanvișul pe tastatura calculatorului. Să ai mereu agenda plină și să o consulți pentru ca nu cumva să uiți evenimentele importante, dă bine nu numai în ochii altora, ci înseamnă și o autoevaluare a propriei tale seriozități. Trebuie să recunosc că până și preoții se lasă de multe ori prinși de „sfântul” activism, nemaigăsind timp și pentru rugăciunea personală, pe lângă Sfânta Liturghie și celelalte servicii liturgice pe care le săvârșesc zilnic.

În pofida acestei situații, trebuie subliniat ferm următorul aspect: nu se poate spune că trăim după voința lui Dumnezeu și în harul Său, dacă nu petrecem cu El cel puțin o jumătate de oră în fiecare zi. Dacă-i iubim pe cei din familia noastră, oare ajunge doar să-i asigurăm că ne gândim cu drag la ei de mai multe ori pe zi? Acest lucru sigur că îi va face să se simtă bine, dar nu va putea înlocui niciodată cele câteva momente pe care am putea să le dăruim lor, fără a face nimic altceva. Trebuie să mergem să-i întâlnim, să-i vedem, iar pentru aceasta este nevoie de timp. Tot astfel trebuie văzută și relația noastră spirituală cu Dumnezeu. Trebuie să trecem de la bunele intenții, de la dorința noastră de a dialoga cu El în rugăciune, la actul însuși, la găsirea acelei jumătăți de oră în fiecare zi, în care să ne punem în prezența Lui, pur și simplu, fără a face nimic altceva.

Prin urmare, primul lucru important de realizat este procurarea acelei jumătăți de oră din timpul fiecărei zile, dar, acest timp nu va fi înlocuit cu participarea la Sfânta Liturghie sau alte momente de rugăciune comună. Rugăciunea personală nu este nici în concurență cu rugăciunea comunitară și nici nu înseamnă un fel de „privatizare” a vieții de rugăciune a Bisericii. Ea este împlinirea îndemnului lui Hristos: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este întru ascuns.” (Mt 6, 6).

Rugăciunea liturgică are, dintru începuturi, o însemnătate bine determinată, ea fiind acțiunea principală a Bisericii creștine, prin intermediul căreia se „sfințește timpul”, grație ciclului de oficii repartizate pe durata unei zile, așa-numita rânduială a orelor, la care se adaugă și celelalte Laude – cuprinse în Orologhion (pentru tradiția răsăriteană) sau Breviar (pentru tradiția apuseană) -, totul culminând cu celebrarea dumnezeiești Liturghii. Începând cu secolul al IV-lea, forma acestor oficii s-a cristalizat treptat, mai ales sub influența oficiului monastic, care are o tot mai mare pondere în defavoarea oficiului „catedral”, ajungându-se la fixarea conținutului pentru fiecare oficiu: rugăciuni și imnuri proprii și, mai ales, recitarea psalmilor.

Din această rugăciune oficială a Bisericii se desprinde, încetul cu încetul, importanța rugăciunii personale. Trebuie spus că acest lucru se realizează în timp, pentru că în Regula Sfântului Benedict – mijlocul secolului al VI-lea – nu se vorbește de nicio altă formă de rugăciune în afara rugăciunii comune, „lucrarea lui Dumnezeu” (Regula 43), așa cum o numește Benedict. Tendința de a privilegia rugăciunea personală este susținută mai ales de ideea că rugăciunea nu trebuie să aibă loc doar în anumite momente, ci ea trebuie să fie continuă, după îndemnul Sfântului Pavel: „rugați-vă neîncetat”(1 Tes 5,17). Cea mai potrivită manieră de a face din rugăciunea continuă un ideal practicabil se naște din definirea rugăciunii nu ca act, mental sau de altă natură, ci ca stare. Conform acestei definiții, formulată pentru prima dată de Evagrie (346-399), rugăciunea personală este, în mod esențial, una contemplativă, în care intelectul, netulburat de partea inferioară și irațională din om, poate atinge starea de contemplare a lui Dumnezeu.

Rugăciunea personală este, așadar, calea prin care sufletul și întreaga noastră persoană dorește să se elibereze de toată prihana, pentru a-L contempla pe Dumnezeu. Este un întreg program de viață, dar primul pas important de făcut este oferirea, în fiecare zi, a unei jumătăți de oră din timpul nostru lui Dumnezeu. Un lucru atât de simplu, dar, în zilele noastre, o adevărată provocare.

Pr. Daniel Avram