Lecturi | Mircea Tomuș, Glonțul de argint sau adevărata moarte a lui Avram Iancu

Cu această carte,  Mircea Tomuș și-a marcat, foarte recent, și în cel mai elocvent mod, trecerea în eternitate. Poate de aceea, Editura Școala Ardeleană a inaugurat cu manuscrisul său un proiect editorial de amploare, privind sărbătorirea a 150 de ani de la moartea lui Avram Iancu, prin studii, cercetări, scrieri literare, evocări și memorialistică, inaugurând astfel un an Avram Iancu, pe parcursul căruia îl vom simți mult mai aproape pe Crăișorul Munților, retrăind episoade din lupta lui de emancipare a neamului românesc.

Cartea sa, Glonțul de argint sau adevărata moarte a lui Avram Iancu face dovada că istoricul și criticul literar Mircea Tomuș, a avut și obsesia valorizării sale ca romancier și dramaturg, domenii pentru care s-a dovedit la fel de înzestrat. După romanul frescă în patru volume Aripile demonului, stăruind asupra aceleiași problematici a raporturilor româno-maghiare din Transilvana, el abordează scrupulos momentul 1848 din istoria neamului, preferând să îl trateze sub formă teatrală, re-punând pe tapet această relație la sfârșitul epocii feudale, când un Horea și un Iancu își devansează epoca. Scris cu aceeași pană de romancier, atent la detalii și la amănuntul biografic, teatrul său e conceput mai degrabă lecturii, decât reprezentării artistice. În spiritul acestei afirmații vin câteva elemente ce țin de specificul artei dramatice, cum ar fi: personaje mai puține și mai puternic conturate, excesul de detalii și de digresiuni, abundența de episoade colaterale, pasajele lirice excesive.

O a doua observație ține de factura de lucru, oarecum înrudită cu aceea a lui Blaga, prin abordarea mitologică a personajului. Dacă la Blaga aveam de-a face cu motivul folcloric al „păsării om”, și aici trimiterea la regnul păsăresc este mereu prezentă prin personajul Fiul Cucului, sau prin Bătrâna vrăjitoare și vindecătoare, cu rol mai accentuat decât la Blaga, întrucât ea, Moțul, Șchiopul, Bandi și Văsălie au rolul de a reprezenta „oamenii din popor”, adică vocea consolidată a tradiției. Autorul reunește sub aceleași coperți trei piese diferite și anume Drăguțul de rege, Jocul măștilor și Glonțul de argint sau Adevărata moarte a lui Avram Iancu, dezvoltând cu toate aspecte legate de Transilvania românească reclamând ivirea unui Mesia local, care să repună în drepturi poporul valah urgisit și ținut în afara legilor drepturilor etnice primordiale. Cea dintâi are caracterul de prolog, adică de a deschide dezbaterea cu argumente ce țin de raporturile poporului român din Transilvania cu o stăpânire străină, habsburgică sau maghiară, neagreate și neasimilate, stăpânire care ignoră sistematic poporul român producător de bunuri și de valori morale fundamentale, a cărui legătură de continuitate cu solul în care trăiește este puternic reliefată. Denunțarea falsei credințe în „Drăguțu de împărat” este făcută în cea de a doua povestire dramatică, prin apelul la amintirea lui Horea, a cărui mișcare de la 1784 a răscolit eșafodajul medieval al Transilvaniei, denunțând ipocrizia și „jocul cu măști” al autorităților obtuze, reduse la simbolistica unui imperiu al hârtiilor și al unui simulacru de carnaval brukenthalian.

De aceea, dialogul perpetuu dintre stăpâni și stăpâniți, ca și retorica dezvoltată pe această temă a falsității și deturnării de la realitatea antagonică constituie baza conflictului dramatic al pieselor sale. Ele reiau, fiecare cu material uman schimbat, jocul destinului propus de forțele vectoriale ale sistemului, în care românii vor rezolvarea cât mai rapidă a situației lor, recurgând la „lancea lui Horia”. Este și cazul celei mai închegate dintre piesele volumului, cea în care se dezbate „momentul Iancu”, din această dispută din care eroul nostru iese înălțat și aureolat, neînfrânt și triumfător, deși se încearcă în fel și chip să fie lichidat de „glonțul de argint” anume pregătit în laboratoarele secrete ale puterii. Se acreditează, astfel, voința și forța neștirbită a unui neam, de existența căruia va trebui să se țină cont pe viitor, întrucât exemplul de conducere românească dat de Iancu în Munții Apuseni devine tot mai molipsitor, toaca și tulnicile lor răsunând până în adâncul gliei strămoșilor, transmițând semnalul: „Acum nația română se simte amenințată în însăși ființa sa și cată să-și apere această ființă”. Încercările lui Hatvany, Vasvary și Kemeny de a cuceri Munții și a-l prinde pe Iancu sunt sortite eșecului,  deoarece prin Iancu „lucrează puterile care zălogesc durata”. Atent la fiecare om al lui, deplângând pierderea lui Dobra și Buteanu, Iancu este urmat și venerat de întreaga populație a munților, sperând ca victoria sa să se soldeze cu recunoașterea drepturilor românimii. Din păcate,  așa cum o ilustrează tablourile finale ale piesei,  drăguțul de împărat va veni doar cu măsuri paliative, pe care Iancu le respinge demn, după deviza „nimic pentru el, totul pentru națiune”. Ademenirile împăratului, prin decorații și numirea sa ca general, cad în gol, dar provoacă anxietatea lui Iancu, adică „adevărata lui moarte”, înșelătoria și minciuna domnilor fiind respinsă cu demnitatea totală a omului care și-a pus viața în slujba neamului său, dar pe care nici măcar glonțul de argint nu-l poate atinge.

Mircea Popa