Istorii neștiute despre oameni de seamă – Interviu cu prof. Mircea Gelu Buta

În apropierea evenimentului editorial găzduit de Muzeul Mitropoliei Clujului joi, 30 martie, în centrul căruia se află cele două volume, intitulate „Urme ale unor oameni de seamă” și „Istorii neștiute, istorii uitate” (ed. Școala Ardeleană), profesorul Mircea Gelu Buta a acordat un interviu cotidianului Făclia.

1. Cercetarea istoriografică implică o anumită acribie din partea autorului– evident, dedicarea, dragostea pentru un anume subiect face ca lucrurile să nu pară imposibile – o dovedesc și numeroasele surse de documentare la care ați apelat în elaborarea celor două volume (inclusiv cele prezentate în anexe: acte oficiale, fotografii de epocă, adrese, memorii, hărți etc). Ce ar trebui să cunoască un tânăr cercetător sau pasionat de istorie când vine vorba de munca de documentare, de sursele de istorie orală și scrisă, de valoarea acestora?

Fiecare popor posedă propriul său panteon cultural, format din personaje istorice reale, îmbrăcate uneori în haina imaginarului, pe care comunitățile le evocă în momente de sărbătoare, sau în clipe de grea cumpănă. Personalitățile culturale și operele pe care acestea le-au creat au adunat în jurul lor o aură legendară cu care au pătruns masiv și durabil în memoria colectivă, alimentându-i imaginarul, orgoliul național și nevoia de sensibilitate.

Istoriografia fiecărei epoci nu este ferită însă de capcanele imaginarului, iar când oamenii vor să schimbe prezentul se uită în trecut. Ei recuperează însă, un anumit trecut, un trecut idealizat, pe care îl proiectează în viitor și îl fixează ca țintă de restituire. Iată de exemplu, despre filozoful și poetul Lucian Blaga, care în anul 1939 și-a petrecut vacanța de vară la proprietatea sa de la Bistrița, s-a spus că aici ar fi conceput și scris despre „Spațiul mioritic”. Lucrul acesta este cu totul fals întrucât prima ediție a lucrării a fost publicată în anul 1936, la Editura Cartea Românească, București.

2. Bistrița este, într-adevăr, un teritoriu binecuvântat, prin personalitățile ivite din sânul pământului ei și prin cele care l-au călcat de a lungul vieții, dar și un teritoriu încercat de vicisitudinile istoriei. Care este, astăzi, sentimentul istoricului contemporan, locuitor al acelorași meleaguri, raportat la gloriile trecutului?

Orașul Bistrița este cel mai nordic burg medieval al României având o arhitectură renascentistă autentică, în preajma căruia viața arhaică a satelor de munte s-a păstrat simplă și naturală, oferind un fermecător joc al contrastelor între măreția trecutului și decăderea prezentului, între identitate și alteritate. Reabilitarea prin studii a „mărginimii” Bistriței, locuită în majoritate de români și obturată multă vreme de istoricii oficiali, preocupați de spectacular, de privilegiați și chiar rușinați de modestia vieții la țară sau de cea din suburbii trebuie să constituie o preocupare prioritară a cercetătorilor. Se va reuși să fie scoasă la lumină o lume românească modestă, dar dinamică și creatoare de civilizație; o lume discriminată, dar activă și demnă; o lume care a supraviețuit în timpuri de restriște, dar care a și conviețuit cu sașii și ungurii conferind o marcă aparte a specificului nostru național.

3. Notați foarte frumos, „Pastelul coșbucian este un cânt de viață a țăranului obligat să-și câștige existența în ritualuri tradiționale, din care nu lipsește însă poezia, legenda, capacitatea extraordinară de înfrumusețare prin cântec și mit a trecătoarelor drumuri ale existenței.” Cât de actual este astăzi mesajul liricii coșbuciene și care sunt elementele-ancoră în poezia sa, raportat la societatea prezentului?

„Fericit popor este acela care ridică statui poeților săi”, sunt cuvintele scriitorului Dumitru Radu Popescu, prezent în anul 1978 la dezvelirea monumentalei statui a poetului George Coșbuc din municipiul Bistrița. Fiind descendentul unei familii de țărani, George Coșbuc a reușit să introducă poezia sufletului țărănesc în literatura noastră. El a descoperit frumusețea, frăgezimea, puterea veșnic vie a țăranului, a turnat-o în forme ademenitoare, a întors privirile spre pământul românesc. Coșbuc a cântat frumusețile naturii, o natură în care omul își desfășoară patriarhalele sale forme de viață, în cadrul mișcării regulate a anotimpurilor și a zilei.

Idila, împreună cu evocările istorice versificate și lirica de peisaj, formează paginile definitorii ale visatei epopei, ale cărei coloane centrale rămân „Nunta Zamfirei” și „Moartea lui Fulger”. A spune însă că George Coșbuc este doar poetul țărănimii, este o afirmație care-l văduvește, de unele atribute esențiale, cum este și acela de luptător pentru dreptate națională și socială. Afirmația: „Sunt suflet în sufletul neamului meu / Şi‐i cânt bucuria şi‐amarul”, nu sunt vorbe în vânt, ele având o valoare programatică de artă poetică înțeleasă în toată obligația ei.

4. Vorbind de reprezentările sculpturale din patrimoniul orașului Bistrița, care este semnificația simbolică ce trebuie reținută vizavi de statuile înălțate „oamenilor de seamă” care au scris istoria acestor locuri și, totodată, istoria națională?

Deşi Bistriţa şi-a definit de-a lungul timpului un aspect urbanistic deosebit, datorită patriciatului său înstărit, ce cunoştea noutăţile europene ale momentului, oraşul nu a prezentat din punct de vedere estetic nicio compoziţie decorativ-statuară. Probabil, saşii bistriţeni considerau că silueta masivei biserici gotice care domină ansamblul arhitectural din Piaţa Centrală a oraşului reprezenta singurul monument votiv ce merita cu adevărat să fie admirat. A căzut în sarcina primului primar român al oraşului, avocatul Corneliu Mureşanu, ca la mijlocul secolului al XX-lea, cu toată opoziţia saşilor, care în septembrie 1934 chiar au asediat primăria, să revigoreze planul edilitar al oraşului. Dacă în perioada ce a urmat s-a reuşit finalizarea construirii Catedralei Ortodoxe cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi”, de pe strada Alexandru Odobescu, în stilul arhitecturii neobizantine, în toamna anului 1935, românii bistriţeni au izbutit să pună piatra de temelie a unui impunător monument închinat poetului Andrei Mureşanu, operă a sculptorului Cornel Medrea. Ulterior, a fost dezvelit în anul 1970, bustul romancierului Liviu Rebreanu, opera sculptorului Romul Ladea, iar în anul 1978, statuia poetului George Coșbuc, operă a sculptorului Alfred Kovalski. După anul 1989, societatea civilă a reușit să amplaseze în municipiul Bistrița simboluri legate de istoria locului: busturile lui Avram Iancu, Alexandru Voida-Voevod, Protopopului  Grigore Pletosu, poetului Ioan Alexandru, compozitorului Tudor Jarda, profesorului Georg Fischer și statuia domnitorului Petru Rareș.

5. La modul general, cum apreciați situația actuală a patrimoniului cultural material în România și respectiv în județul Bistrița-Năsăud?

În primul rând aș spune că rolul criticii literare este să-i țină în viață pe poeții și scriitorii de altădată. Mulți dintre ei nu sunt recuperați integral și cu siguranță greu de recuperat în viitor pentru că viața practică de astăzi nu mai are legătură cu universul lor. De exemplu „Nunta Zamfirei” a lui George Coșbuc trebuie citită nu atât ca document, ci pentru frumusețea ei de poveste în versuri. Este o poezie minunată ca și poeziile „La oglindă”, „Iarna pe uliță” etc. În ce privește rolul imaginilor încremenite în piatră, bronz sau hârtie fotografică este acela de a aduce laolaltă trecutul, prezentul și viitorul precum o mașină a timpului. Dacă ar fi părăsite și dărăpănate, aceste monumente ar fi expresia deciziilor neluate, a reformelor neîmplinite și mai ales a lipsei totale de perspectivă prin care prezentul este expus pericolului de a pierde pentru totdeauna amintirea.

Iulia GHIDIU