Întruchipări ale dârzeniei naţionale în expoziţia online a MET

• Expoziţie virtuală dedicată Centenarului Marii Uniri, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei •

Sub titlul „Privind istoria în ochi. 100 de portrete de ţărani transilvăneni”, Muzeul Etnografic al Transilvaniei (MET) a lansat, pe site-ul său, o excepţională expoziţie virtuală, dedicată Centenarului Marii Uniri, eveniment care inaugurează suita manifestărilor dedicate sărbătorii noastre de suflet, din anul 2018.

Muzeul Etnografic al Transilvaniei este primul muzeu creat în Transilvania după Marea Unire.

Portretele din expoziţie sunt rodul cercetărilor etnografice întreprinse de reputaţii Romulus Vuia, Luiza Netoliczka şi Teodor Onişor, în mai multe regiuni ale ţării. Lor li s-a alăturat etnograful scoţian, totodată iscusit artist fotograf, Denis Galloway.

Potrivit realizatorilor expoziţiei, cea mai mare parte a imaginilor au fost realizate pe clişee de sticlă, în perioada 1910 -1939, în diferite zone etnografice ale Transilvaniei, cu precădere în minunatul Ţinut al Pădurenilor din judeţul Hunedoara, dar şi în Bucovina, Sibiu, Olt, Caraş-Severin, etc.

„În general, fotografia etnografică încerca să surprindă complexitatea diferitelor fenomene culturale, motiv pentru care portretele aveau o pondere mai mică în cadrul colecţiilor din acest domeniu. În perioada realizării lor, imaginile prezentate aveau menirea să documenteze diferitele particularităţi fizionomice ale ţăranilor, portul lor caracteristic – găteala capului, podoabele -, fotografia de hârtie având şi un rol secundar, cel de a înlesni crearea unei legături personale între etnograf şi subiectul cercetării”, spun cercetătorii clujeni de la MET.

***

Din galeria de imagini unice, cu o inestimabilă valoare documentară, conservate în patrimoniul său, MET a realizat, pentru această expoziţia virtuală, o selecţie care aduce în prim-plan, cu precădere, chipuri de țărănci în straie de sărbătoare, cu superbe „găteli” ale capului. Sunt portrete feminine remarcabile, lucrate cu arta detaliului definitoriu, care pot concura cu orice capodoperă a picturii universale. Albul imaculat din portul popular tradiţional este aura care sfinţeşte chipul portretizat. Prin albul pur, descoperim şi frumuseţea sufletească a ţăranilor imortalizaţi pe suportul de sticlă, de către etnografii deveniţi şi inegalabili artişti fotografi.

Admirăm tinere în portul tradiţional din ziua căsătoriei lor, din „momentul ritual al trecerii de la statutul de fată la cel de nevastă cu maramă pe cap, îmbrobodită”, admirăm chipuri de femei ajunse la senectute, falnice, mândre de existenţa lor. Admirăm ţinute statuare, adevărate caractere, suflete dârze în încercările perpetue ale vieţii, icoane ale istoriei nostre. Sunt chipuri care spun totul despre lumea lor interioară, despre trăirile de moment şi cele din trecut.

Impresionează, deopotrivă, fiecare detaliu din portul tradiţional. Etnografii clujeni ne atenţionează că tipul de pieptănătură, neacoperirea sau modalitatea de acoperire a capului marcau localitatea, zona, starea civilă, statutul social şi vârsta : „Părul fetelor mari din Oaş, mai ales la ocazii rituale, formează o singură dantelă fină, pe când – la polul opus – părul fetelor din Drăguş (zona Făgăraş) este tăiat scurt, pe cap purtând o pălăriuţă cochetă, ornamentată cu un „cicur” (ciucure) mare de lână colorată. Coafura cu „chică” peste fruntea fetelor, răspândită pe un areal mai mare, surprinsă în fotografiile realizate în Ţara Haţegului, diferă total de pieptănătura „cu coarne” a nevestelor din aceeaşi zonă. Acestea din urmă au părul de pe creştet împărţit cu o cărare la mijloc, răsucit în şuviţe subţiri, „sucituri” – am numărat şi câte 20 de sucituri pe fiecare parte a feţei – care coboară spre ceafă unde sunt strânse în conci. Dacă coafura nevestelor din Haţeg ne impresionează prin fineţe şi migală, pieptănătura „cu pleteri” a momârlancelor măritate ne surprinde prin robusteţea cozilor groase, amplificate cu „viţe” de lână, încolăcite în jurul urechilor. Forma cocului, structura, decorul cepselor constituie marcă identitară zonală. O funcţie asemănătoare aveau şi acoperitoarele de cap, care ilustrau în plus – prin calitatea sau provenienţa materialului – şi diferenţele de avere şi poziţie socială între purtătoarele din aceeaşi zonă. Statusul social era subliniat în cazul femeilor şi prin prezenţa sau absenţa salbelor, zgărzilor, pieselor de aur sau argint”.

Din păcate, toate portretele pe care le admirăm în expoziţia virtuală de la MET sunt ale unor țărani anonimi. Etnografii nu le-au menţionat şi numele, în timpul documentării. Dar, indiscutabil, numele lor sunt întrupate în tradiţie, în moştenirea noastră culturală.

Carmen FĂRCAŞIU