Încă un omagiu adus lui Mihai Eminescu: Înger și Demon – o experiență teatrală reușită

Un eveniment artistic de sugestii și emoții eminesciene a creat Emanuel Petran spre a întâmpina Ziua Culturii Naționale în acest început de an 2024. Pe scena mică a Euphorionului, cunoscutul actor și regizor clujean ne-a introdus în intimitatea unei seri de Ajun de Crăciun, cadru declanșator pentru parcurgerea unor pagini însemnate din creația celui numit de Constantin Noica Omul deplin al culturii românești. Departe de a fi un simplu recital poetic omagial, Emanuel Petran operează cu dramatizarea lirismului, forfecând și combinând prin texte, imaginând dialoguri, astfel că spectacolul primește aspectul unei piese de teatru cu personaje reale și fantastice, desprinse din imaginarul poetic eminescian. Alegerea fragmentelor nu se oprește la Eminescu. Sunt introduse în colaj și versuri din creația Veronicăi Micle, fapt pentru care este invitată în scenă Angelica Nicoară spre a întruchipa virtuale ipostazieri ale „îngerului” și „demonului” feminin, himere ale visului și ale iubirii.

Singurătatea apăsătoare a poetului ce trăiește printre cărți și scrie întruna pentru a afla adevărul vieții e sugerată de urletul lupilor a pustiu și de colindele în surdină ce se aud pe la ferestre în seara de Ajun. Spre final, vom auzi abia murmurate versurile colindului eminescian „Colinde, colinde! / E vremea colindelor…” închizând circular călătoria prin universul de gânduri, idei și fantasme al poetului. Un secreter á l’époque, o lumânare, un pat modest, un fotoliu, o lunetă medievală de cititor în stele, un bust venerat ca idealitate feminină, plasat central și corespunzător luminat de Mădălina Mânzat și Alexandru Corpodean, formează decorul în care evoluează actorii. Un interior modest precum acela al tânărului Dionis pasionat de metafizică din Sărmanul Dionis cu ale cărui cugetări începe recitalul: „Ah, garafa pântecoasă doar de sfeșnic mai e bună!” E ilustrată vizual sintagma poezie – sărăcie pe mai multe paliere interpretative. Până la Atât de fragedă, fragmentele selectate și interpretate de cei doi actori dau impresia a parveni dintr-un cotlon al operei mai rar adus pe scenă în recitaluri. Nu Luceafărul, nu Mircea cel Bătrân și Baiazid cum ne-au obișnuit Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan sau Cozorici de-a lungul anilor. Emanuel Petran ne introduce direct în eul de frământări intime al poetului vizionar. Pe urmă, se valsează grațios pe versuri arhicunoscute până la rimele Veronicăi devenite șlagăr: „Se rupe-un lanț plin de tărie/ Ca firul cel mai subțirel; Când soarta vrea așa să fie,/ Zadarnic vrei să faci altfel”… Emoționante, necesare cuvintele poetei aduse în spectacol pentru a plasa în eternitate acea „iubire atât de mare” ce-a fost odată între ei. Mă gândesc că se putea apela și la fragmente din corespondența lor, dar regizorul s-a limitat la opera poetică pentru a nu pierde unitatea de stil a discursului. Bine a făcut. Mai puțin inspirate sunt secvențele audio atașate cu vocea înregistrată a Angelicăi Nicoară, din păcate, neclare în sonorizarea lui Vasile Crăciun. Regia tehnică e semnată de Răzvan Pojonie, corectă implementare în corporalitatea intențiilor.

Trebuie spus clar că Emanuel Petran nu are nimic din statura și fizionomia lui Eminescu. Tocmai de aceea, implicarea lui în acest proiect trebuie privită altfel. El dă glas sensibilității și interiorității eului poetic eminescian profund, indiferent cum ar arăta fizic. Și o face într-o manieră originală, coerentă, atipică. Îndrăzneala regizorului îmi amintește de un alt curaj artistic-teatral înregistrat la Cluj cu ani în urmă. Tânărul profesor de limba română Adrian Mureșan a plasat recitalul într-un sanatoriu de alienați mintali în care bolnavii spuneau versuri din Eminescu. În sanatoriul doctorului Șuțu, unde poetul a fost internat. Onirismul pus în evidență în spectacolul lui Emanuel Petran se derulează pe aliniamentul unor bruște treziri din coșmaruri. Trecem peste impedimentul că Emanuel Petran nu seamănă cu Eminescu. Nici Ovidiu Crișan nu semăna cu Cioran, dar a făcut un mare rol interpretându-l în spectacolul lui Afrim Mansardă la Paris cu vedere spre moarte din 2004. Este surprinzător cum lirica de idei a lui Eminescu, în care pulsează sfâșietoare interogații retorice, primește valențe dialogate, nuanțe neliniștitoare în contextul comunicării mesajului. Angelica Nicoară trece cu mult tact profesional de la un personaj la altul. În autentic profil de zee antică e desenată zeița Diana. Devine languroasă și senzuală în întruchiparea dată femeii îndrăgostite și atinsă de sacralitate în postura Fecioarei Maria, idolul eminescian des invocat în versurile sale. Spectacolul Înger și Demon este o „experiență teatrală” reușită la nivelul posibilităților de astăzi ale Teatrului Național din Cluj.

Adrian Țion

Foto: Nicu Cherciu