In memoriam Vasile Lechințan

(21 ianuarie, 1949, Silvașu de Câmpie, Bistrița/Năsăud-8 iulie, 2021, Cluj-Napoca)

Nu am crezut că voi ajunge să scriu despre istoricul dr. Vasile Lechințan, la trecut.

Ca să fiu corect, nu scriu la trecut, scriu păstrându-l în memoria afectivă. Scriu gândindu-mă la numeroasele întâlniri avute, mai mult sau mai puțin ocazionale (conferințe, mese rotunde, simpozioane, lansări de carte, târguri de carte, vernisaje, spectacole…), la discuțiile purtate, lungi și pline de învățăminte, la ajutorul colegial prin informațiile oferite sau documentele puse la îndemână, ajutor acordat ccu prilejul unor cercetări personale. Nu în ultimul rând, scriu gândindu-mă la numeroasele întâlniri în sălile de lectură ale Bibliotecii Centrale Universitare ”Lucian Blaga”, prilejuri de alte lungi discuții, pe teme istorice și nu numai.

Scriu gândindu-mă la OMUL care te întâmpina, de fiecare dată, cu zâmbetul pe buze, comunicativ și deschis, prietenos, atu-ul constituindu-l modestia. Scriu despre responsabilitatea cu care s-a aplecat asupra fiecărui text, apoi, apoi despre responsabilitatea scrisului său, comentarii judicioase și pertinente indiferent de tema abordată.

În fine, scriu despre enciclopedistul Vasile Lechințan, spirit elevat, urmare firească a numeroaselor ore de studiu, a numeroaselor lecturi și nu în ultimul rând, a numeroaselor pagini scrise. Aplecări asupra Revoluțiilor din 1848-1849, asupra răascoalei lui Horea, istoria Clujului, istoria românilor din fostele scaune secuiești, literatura istorică și istorico-fantastică, limba și literatura română, satele din Transilvania, Dictatul de la Viena, etnografie și folclor…Stau mărturie nu numai lucrările științifice (comunicate sau publicate în Făclia (constant colaborator al cotidianului nostru, apariții de peste 40 de ani), Vatra românească, Tribuna, Steaua, Românul, Acta Carpatica, Mesagerul de Covasna, Informația Harghitei, Cuvântul liber, Condeiul ardelean…), ci și cărțile ”Port popular. Istoric românesc (până la 1940)”, ”Oficiali de stat români din Transilvania (1368-1918”, albumul dedicat prof dr doc Crișan Mircioiu, ”Comoara lui Mitruț”; co-autor al volumelor colective ”Clujul din cuvinte”, ”Legendele Clujului”, ”Clujul din povești”, ”Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură”, ”Instituți și edificii istorice din Transilvania”, ”Centenarul instaurării administrației românești în Cluj-Napoca”, ”Monografia satelor din Câmpia Transilvaniei”, ”Silvașu de Câmpie”, ”Oameni de seamă ai Societății Cultural-Patriotice ”Avram Iancu” din România” (în colaborare cu Vasile Șt. Tutula)…

Vă propun o incursiune în biografia istoricului, publicată pe online-ul Uniunii Scriitorilor din România-Filiala Cluj: ”Istoricul Vasile Lechinţan este de mult cunoscut clujenilor pentru istoriile savuroase din trecutul Cetăţii pe care le scoate la lumina zilei în seriale publicate în presa locală ori în broşuri (în colaborare) precum Legendele Clujului. Poveştile din Comoara lui Mitruţ au ca punct de plecare date reale culese de autor din documentele de arhivă pe care le cercetează de o viaţă. Clujul secolului al XVII‑lea coboară în pagină prin intermediul a trei copilandri. Clujeanul Mitruţ e călăuză „ocoşă” pentru Dan, puiul de ţăran ce-şi însoţeşte părinţii la târg, şi pentru Ian, copil de nobil polonez refugiat la Cluj din cauza prigoanei religioase din ţara lui. Cei trei descoperă străzi, oameni, întâmplări, locuri tainice, fiind spectatori curioşi şi actori de ocazie în felurite peripeţii, multe cu tâlc. Autorul intervine adesea, între paranteze, pentru a explica un cuvânt sau pentru a lega denumiri vechi de locurile de astăzi ale oraşului. O carte pentru copii, dar şi pentru oameni mari, plăcută şi instructivă (Irina Petraş)

Vasile Lechinţan scotoceşte de zeci de ani prin arhivele istoriei transilvănene, concentrându-se în vremea din urmă pe cercetarea vieţii cotidiene a Clujului din epoci mai mult sau mai puţin îndepărtate. E nevoie de fler şi de pricepere ca să descoperi informaţiile relevante şi, mai ales, să le asamblezi într-o imagine coerentă şi sugestivă, iar când e vorba despre secolele de dinaintea apariţiei presei, un asemenea demers nu-i posibil în absenţa imaginaţiei şi a unei pasiuni ieşite din comun. Pe o asemenea temă, Vasile Lechinţan a publicat deocamdată în revistele şi ziarele locale nişte secvenţe factologice, prelucrate sumar, însă de un timp încearcă şi proza de coloratură istorică. O naraţiune fermecătoare în acest sens este Comoara lui Mitruţ. Poveste din Clujul secolului 17, apărută recent la Casa Cărţii de Ştiinţă, în colecţia „Scriitorii Transilvaniei” (cu o prezentare de Irina Petraş). Scrisă în principiu pentru copii, ea are într-adevăr un aer copilăros, însă centrul de greutate nu îl constituie povestea ca atare, adică peripeţiile protagoniştilor, şi ei copii, ci oraşul Cluj din secolul 17, cu structura sa urbană şi cu existenţa domestică a locuitorilor săi.

Performanţa autorului constă în faptul că toate informaţiile şi amănuntele despre această lume sunt conţinute în mod firesc şi deloc fastidios în discursul narativ. Sunt chiar substanţa lui. Altminteri, scenariul epic e simplu şi eficient: trei băieţi în pragul adolescenţei, unul fiu de ţărani, unul orăşean şi altul, fiul unor nobili polonezi unitarieni refugiaţi din cauza persecuţiei religioase se întâlnesc la Cluj. Mitruţ, copil de căruţaş din cetate, este călăuza celorlalţi doi şi, în intervalul unei zile, le arată acestora oraşul. Clujul avea atunci încă intact zidul de împrejmuire cu vestitele sale turnuri construite şi întreţinute de diversele bresle. În oraş se intră prin câteva porţi păzite. Comunitatea lui e destul de pestriţă, formată în principal de unguri şi saşi, dar şi din câţiva români care practică diverse munci utile. Oamenii se cunosc între ei şi par să convieţuiască într-o tihnă aproape idilică. Ţăranii din împrejurimi, în genere români, îşi aduc produsele la târgul din Piaţa Mare, de lângă catedrala Sf. Mihail; din viile oraşului din afara zidurilor se culeg strugurii; în Casa Sfatului se aprobă o hotărâre care interzice introducerea obiectelor contondente în cetate; trâmbiţaşul urbei trimite o scrisoare de dragoste iubitei sale prin curierul Mitruţ; la hanul doamnei Razman se pregăteşte cina pentru oaspeţii printre care se află şi Dan cu părinţii, aceştia veniţi la târg cu şindrilă din Ţara Călatei. Foarte expresivă prin cromatica şi dinamismul ei rămâne imaginea pieţei. Impresia e de abundenţă şi forfotă omenească: un tablou jubilant al pestriţei lumi medievale. De un efect surprinzător, ca într-un fel de poezie concretă, este lista produselor, a proprietarilor şi satelor de unde aceştia provin. Încă şi mai pline de culoare sunt fabuloasele reţete vegetale de vopsele pentru haine, reţete pe care le ştie o femeie pitorească din Feleacu. Textul e înţesat de asemenea întâmplări şi amănunte despre viaţa oraşului, care, deşi foarte bine documentate, nu alterează convenţia ficţiunii şi atmosfera de poveste.

Topografia Clujului este riguros desenată, însă mai importantă, în ordinea creaţiei, e ambianţa cu patina ei autentică de vechime, realizată de autor. Istoricului şi chiţibuşarului arhivar Vasile Lechinţan i se substituie aici prozatorul cu expresia în aparenţă ingenuă şi naivă, dar în realitate nu lipsită de ingeniozitate. Autorul configurează, în cele din urmă, o imagine estetică a oraşului, fie cu liniile sobre şi concise ale gravurii, fie trăgând cu ochiul la figurativul dens din pictura flamandă, când descrie piaţa, cu aglomeraţie de personaje şi cu abundenţa ei de mărfuri. În bibliografia istoriei Clujului, „Povestea” lui Lechinţan este, aşadar, un reper, alături de alte câteva lucrări apărute în ultima vreme la aceeaşi editură: Legendele Clujului – la care Vasile Lechinţan e coautor, Clujul în legende, repovestit de Irina Petraş şi Ovidiu Pecican, Aventurile lui Matiaş Corvin la Cluj, carte semnată de Ovidiu Pecican, dar şi antologia Clujul din poveşti, continuare a Clujului din cuvinte, ambele editate de Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor. E un fenomen emergent acesta, de renaştere a sentimentului apartenenţei şi de afirmare a identităţii (Petru Poantă)”.

Demostene Șofron