ÎN IZBUCNIRI SOLITARE, CLIPA… • de vorbă cu scriitorul Vasile Igna •

Cred că aducerea în actualitate e legea nescrisă a firii. E drept, trăim suspendaţi în timp, dar nu putem exista decît acum şi aici. Restul e amintire sau plăsmuire. Prezentul îşi face culcuş de pluş în clipa cea repede trecătoare. Şi, din acest motiv, clipa prezentă rămîne gravată în suflete. Pentru că, venerînd-o, omul nu face altceva decît să-şi aducă un omagiu sieşi. Atîta doar că, pentru a înţelege prezentul, omul trebuie să se întoarcă mereu în trecut. Şi să se proiecteze în viitor. Din acest motiv l-am întrebat pe interlocutorul meu de cînd locuieşte în cuvînt.

– Nu-mi aduc aminte foarte bine cînd am scris prima poezie, ci, mai degrabă, cînd m-am gîndit şi m-am hotărît să devin scriitor. Nu scrisesem aproape nimica, citisem însă destul, aveam 8-9 ani, nu mai mult, în orice caz, eram acasă, la ţară, unde m-am născut. Era într-o primăvară, am văzut cum se topesc zăpezile, am văzut valea curgînd alături, am văzut o floare care încerca să iasă, timidă, la lumină, am văzut încă odată renaşterea extraordinară a Naturii, după o iarnă foarte grea. Am fost realmente fascinat. Şi mi-am zis că nu pot să rămîn indiferent la ceea ce se întîmplă. Trebuie să văd cu ochii mei şi, mai ales, trebuie să spun ceea ce se întîmplă cu mine şi în jurul meu. Am scris poezii, sigur, la nivelul înţelegerii mele, a copilului de atunci, dar am citit şi mai mult. Ştiam slova încă înainte de a merge la şcoală, îndemnat fiind de fraţii mai mari. Şi, răsfoind, recent, un album despre locurile de lîngă Baia Mare, Ardusat, satul meu, scris de un profesor care îşi amintea că am fost elev de-al soţiei lui, acolo nu scrie, însă că această învăţătoare m-a trecut direct în clasa a II-a. Nu ştiu prin ce minune administrativă, dar aşa a fost! Am scris şi atunci, şi în timpul liceului, dar am debutat în 1963. Eram student şi am apărut într-un grupaj, alături de alţi tineri condeieri, în „Viaţa studenţească”. Era o poezie despre Delta Dunării, de care eram fascinat, dar pe care n-o văzusem niciodată.

– Eraţi student la „fabrica de profesori”.
– Da, m-a bătut gîndul să ajung profesor şi din acest motiv am dat la Filologie. Aveam modele pe profesorii mei, mai toţi tineri, care gîndeau la fel ca noi, încercau să ne deschidă ochii, cu toate că eram în plin dogmatism. Port însă o amintire extraordinară profesorului de română, celui de biologie şi profesorului de fizică. De fapt, sînt cele trei direcţii care m-au urmărit din totdeauna: literatura, desigur, dar am rămas cu celelalte pasiuni şi citesc şi astăzi biologie şi fizică. Cine va citi romanul meu recent, „Ora închiderii”, îşi va da seama că sînt foarte pasionat de fizica cuantică. Sigur, nu înţeleg totul, dar încerc, cu mintea mea de visător, să merg dincolo, să înţeleg ceea ce spun marii fizicieni. Revenind, prin anul II mi-am dat seama că nu prea am vocaţie de profesor. Şi m-am hotărît să fac altceva, după ce voi termina facultatea. Profesorul Zaciu mi-a propus să rămîn asistentul lui, m-am şi pregătit în acest sens. La repartiţie, însă, am aflat că nu mai există acest post la facultate, aşa că am ales un post de profesor lîngă Cluj, la Gădălin. Am stat aici trei ani. Mi-am făcut foarte conştiincios treaba, dar, după acest stagiu, m-am hotărît să plec. Publicasem în „Tribuna”, mi-a apărut în toamnă primul volum de poezie…. Şi mai ştiam că urma să se înfiinţeze Editura „Dacia”. Am fost cîteva luni şomer, cum se zice. La Editură a fost numit directorul, Al. Căprariu. Nu-l cunoşteam. Dar m-a ajutat profesorul Zaciu. Iar Căprariu mi-a sugerat să lucrez încă de atunci, cu toate că nu erau venite schemele de post. Am primit manuscrise, am făcut nişte referate – era proba firească la care m-a supus noul director al editurii. Şi un sfert de secol am rămas în clădirea ce a aparţinut poetului Emil Isac.

– Mai ştiţi ce s-a întîmplat cu Editura Dacia?
– O foarte mare instituţie de cultură a acestei ţări. Care a fost timp de 3 ani cea mai bună editură din ţară… În toamna lui 1994, cînd am plecat de la editură, Muzeul „Emil Isac” exista, clădirea era bine merci, editura avea un sediu pe care nimeni nu l-a pus la îndoială. Am încercat să fac tot ce mi-a stat în putinţă să demonstrez că acea clădire a fost donată statului român, aveam acte incontestabile… Pe urmă, nu ştiu ce s-a mai întîmplat.

– Observ, şi acum, o anume emoţie cînd vorbiţi despre această editură. Am dreptate?
– Nu. Şi, vă rog să mă credeţi, trec şi acum greu pe strada Emil Isac. Am lucrat în aproape fiecare din cele douăzeci şi ceva de camere, cîte avea editura Dacia. De la simplu redactor, apoi redactor principal, şef de secţie, redactor şef şi, mai apoi, director. Dar, trebuie să spun, directoratul pentru mine n-a fost o funcţie. Ci împlinirea unei vocaţii. În cei douăzeci şi cinci de ani petrecuţi aici, m-am dedicat din tot sufletul acestei munci. Pentru că, din prima clipă, am simţit că am o răspundere. Şi faţă de mine, dar şi faţă de cei cu care, vrînd-nevrînd, a trebuit să vin în contact. Nu exagerez deloc cînd spun că am gîndit fiecare manuscris pe care l-am avut, ca şi cînd ar fi fost propriul meu manuscris. Aceeaşi răspundere, aceeaşi căldură şi cu aceeaşi deschidere sufletească şi intelectuală. Cît am lucrat aici, editura a publicat peste 3500 de titluri. Am fost din 1972 şi pînă în 1990 şeful secţiei de literatură. Şi am citit sute şi sute de manuscrise.

– Dincolo de tarele societăţii, aţi avut un mare avantaj: apăreau cărţi de valoare şi aveaţi cititori. Greşesc dacă spun că, astăzi, se scoate o grămadă de maculatură, iar cititorii sînt tot mai puţini?
– Din păcate, aveţi mare dreptate. Publicam cărţi de valoare, pentru că aveai de unde să selectezi. Şi exista acel cineva, cu toate responsabilităţile redacţionale, care trebuia să selecteze. Erau şi nişte direcţii de la care nu te puteai abate, decît dacă nu rezonai cu propria-ţi onestitate intelectuală. E adevărat: şi atunci erau foarte multe oferte. Acceptam toate ofertele şi foarte rar respingeam ceva din principiu: cînd ştiam că respectivul a mai trimis, dar are o scriitură îndoielnică şi nu are nici un fel de şansă, decît să încarce, inutil, portofoliul editurii cu încă nu ştiu cîte sute de pagini. Altfel, am acceptat şi am refuzat, doar pe baza lecturii atente a manuscrisului. Şi trebuie să mărturisesc că am avut colegi admirabili, cu mare responsabilitate pentru manuscrisul citit.

– Aţi debutat ca poet în 1969, alte cărţi în ’72 şi ’75. Cînd aţi simţit nevoia să vă manifestaţi în proză?
– În 1978 am publicat o carte de proză scurtă, „Ora morilor de vînt”, bine primită la momentul respectiv. Am simţit, pur şi simplul, că mă pot exprima şi altfel. Scriam recenzii şi eseuri, traduceam, făceam cronică plastică. Publicam poezie în „Steaua”, „Tribuna”… Dar am simţit că pot să exprim şi altfel ceea ce simt. Proza, din acest punct de vedere, este mult mai liberă. Îţi oferă mult mai multe posibilităţi decît poezia. Prin ’90 am început la romanul „Andante”. Apoi „Camera obscură”…
– O fascinantă preumblare în lumea geneticii…
– Se vede şi acolo pasiunea mea pentru biologie. M-a fascinat subiectul, aşa că personajul acesta, care trece prin ceea ce trece, nu s-ar fi putut ocupa de altceva decît de această chestiune fundamentală din genetica moleculară, care este îmbătrînirea prematură a celulelor. El are destinul pe care-l are, în unele episoade e vorba de oameni pe care i-am cunoscut, pe care i-am luat ca puncte de pornire pentru o aventură literară. Personaj real este acest Unchi Nuţu, care este unchiul meu şi este cel în braţele căruia a murit Iuliu Maniu. Într-adevăr, el a făcut aproape 16 ani de puşcărie, din 1948 pînă în 1964, lucrurile s-au întîmplat aşa cum sînt povestite în carte, sigur, folosindu-mă de amintirile mele. Gîndurile sînt ale mele, dar întîmplările, totul, sînt conforme cu realitatea. E o lume pe care am trăit-o cu toţii, pe care am înţeles-o sau n-am înţeles-o atunci, pe care n-o înţelegem poate nici astăzi, pe care o acceptăm sau o respingem. Dar este o experienţă care îmi este foarte apropiată.

– Vi s-a propus să intraţi în diplomaţie. Şi aici aţi petrecut mai bine de 15 ani.
– Nu aveam nici o intenţie. Nici un fel de gînd. Nici un fel de ambiţie. Eram foarte legat de Editura Dacia. Dar lumea mergea în altă parte. Şi am înţeles că eu n-o să reuşesc să fac ceea ce ştiu să fac, că n-o să pot să-mi respect principiile după care m-am condus toată viaţa. Că, iată, ceva se va întîmpla în miezul aceste lumi, care era în plină transformare. Bulversată complet, mai bine spus. Propunerea era pentru Paris. Şi, după vreo două luni, am acceptat. Am fost organizatorul primelor tîrguri de carte din capitala Franţei, ştiam despre ce-i vorba. E o poveste lungă. Oricum, după plecarea colegului Horea Bădescu, am fost numit director al Centrului cultural de aici. Am colaborat bine şi cu el, şi cu Virgil Tănase. Am făcut buletinul Centrului, am adus studenţi, oameni de cultură din diferite domenii… apoi, după 6 ani de Paris, m-am întors în Ministerul de Externe, unde am fost director al Arhivelor acestui minister. Şi, după alţi doi ani am plecat consilier cultural la Berna, în Elveţia. Alţi 6 ani… O experienţă culturală şi de viaţă cu totul excepţională.

– În toată perioada asta de diplomaţie aţi scris. Treabă pe care o continuaţi şi astăzi. „Ora închiderii” e încă… caldă. Abia a ieşit de la tipar. La cine v-aţi gîndit cînd v-aţi aşezat la masa de lucru?
– Nu la cineva anume. Dar întotdeauna mă gîndesc la… anumiţi cititori. La prietenii mei, la cei care mă cunosc, la oamenii de cultură care ştiu că mă citesc. Mă gîndesc întotdeauna la cititorul pe care-l preţuiesc. Şi, din acest motiv, am vrut să se ştie că eu îl fac pe cititor să gîndească. Şi, în cazul de faţă, să descifreze ce am spus prin motto-ul cărţii, semnat de Ludwig Wittgenstein: „Dacă prin veşnicie nu se înţelege o durată de timp infinită, ci atemporalitate, atunci trăieşte veşnic cel care trăieşte în prezent”.
***
Ce este în carte? Veţi vedea. Oricum, călătoria înspre viitor vă va încînta. Şi trecutul vă va fascina. Dar, o să vedeţi: tot ceea ce realmente contează e prezentul. Culcuşul acela de pluş, în care clipa cea repede trecătoare ne marchează, discret, Fiinţa.

Pagină realizată de
Radu VIDA