În fața dreptului internațional, România a fost stat agresor dincolo de Nistru

Iuliu Maniu îi scria lui Ion Antonescu, în 18 iulie 1941, că „nu este admisibil să ne prezentăm ca agresori față de Rusia, astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Bucovina și Basarabia. […] Zvonurile tot mai persistente vorbesc despre masacre săvârșite asupra populației minoritare, în special evreiești din Moldova. Ele nu sunt verificate și noi dorim să nu fie adevărate. […] Dar simțul de umanitate al poporului nostru și bunul renume nu trebuiesc atinse prin executări și schingiuri în masă.”

Trecuseră aproape patru săptămâni de la declanșarea atacului din 22 iunie 1941 asupra Uniunii Sovietice. În acea zi de duminică, Adolf Hitler transmitea o proclamație poporului german prin care justifica atacul pe care l-a inițiat contra Uniunii Sovietice. El afirma, printre altele, că Finlanda și România erau parte a coaliției conduse de Germania. Ca de obicei, cancelarul german subliniase că acel atac a fost ultima sa opțiune, în ciuda încercărilor pe care le-a făcut anterior pentru a menține pacea:

„În ciuda principiilor și obiceiurilor noastre și în ciuda faptului că guvernul român a adus cu sine aceste probleme, l-am sfătuit de urgență, de dragul păcii, să accepte șantajul sovietic și să cedeze Basarabia. Cu toate acestea, guvernul român credea că poate justifica acest pas propriului popor numai dacă Germania și Italia, în schimb, garantează securitatea teritoriului său rămas. Am făcut asta cu inima grea. […] Astfel, am crezut că am salvat pacea în ultimul moment, chiar cu prețul unei obligații grele. […] M-am comportat ca un lider responsabil al Reich-ului german, dar și ca un reprezentant responsabil al culturii și civilizației europene.”

Jocul retoricii lui Hitler, care nu făcea referire și la Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940, avea sensul justificării în fața opiniei publice a unui atac ce părea surprinzător.

Mesajul lui Antonescu a fost mult mai scurt. Chiar dacă avea note puternice de dramatism retoric, semantica sa nu era cea a unui actor de anvergură regională, în linia mesianismului asumat de Hitler. Proclamația Conducătorului Statului Român era, de fapt, un mesaj al unui general care încerca să își îmbărbăteze soldații pe care îi trimitea într-un război.

Cenzura specifică regimului instaurat în februarie 1941 nu lasă posibilitatea observării reacțiilor imediate pe care le-a provocat decizia de intrare a României în război. Câteva scrisori trimise de liderii politici lui Antonescu și memorii ulterioare ale diverselor personalități ale vremii pot oferi o anumită imagine despre emoția generală privind acest eveniment. În mod firesc, tensiunea anului care trecuse de la cedarea teritoriilor românești a determinat, la nivel popular, un val de susținere a cauzei atacului din 22 iunie. Telegrama trimisă, în aceeași zi, de Regelui Mihai către Generalul Antonescu transmitea recunoștința monarhului, „pentru că numai prin munca, tăria și străduința domniei voastre, neamul întreg și cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună.”

În cealaltă parte a continentului, Winston Churchill nu a fost surprins de invadarea URSS de către Germania. Serviciile britanice au reușit să decripteze intențiile lui Hitler și chiar l-a avertizat pe Stalin, însă liderul sovietic pare să fi ignorat acest pericol. Chiar în seara atacului, premierul britanic a avut o intervenție la BBC în care explica poziția guvernului său în noul conflict germano-sovietic. Deși era un anticomunist fanatic, Churchill anunța sprijinul său pentru Uniunea Sovietică în contextului acelui război, căci oricine lupta împotriva lui Hitler ar fi avut ajutorul britanic. Întregul discurs al liderului de la Londra nu conținea nicio aluzie la participarea României în acest război. Și nu a vorbit despre implicarea românească până în 29 noiembrie 1941, când a transmis Guvernului de la București că dacă operațiunile militare române împotriva sovieticilor nu încetau, atunci Marea Britanie se va considera în război cu România.

Chiar și din partea Departamentului de Stat al Statelor Unite a fost transmis, încă din 24 iunie 1941, mesajul că „atât timp cât armata română nu va depăși vechea graniță română, Statele Unite nu au nici un motiv de a critica acțiunea României.” Alexandru Cretzianu, fost diplomat în cabinetul condus de Antonescu, deplângea într-o prelegere susținută, un deceniu mai târziu, la Paris, neascultarea Generalului: „ce diferită ar putea fi azi situațiunea României dacă s-ar fi adoptat, într-adevăr, o asemenea atitudine!”

Dificultățile de înțelegere au urmat după momentul 22 iunie 1941. Până unde avea dreptul Armata Română să pătrundă sau, dintr-o altă perspectivă, unde își putea permite Armata Română să se oprească? Atât Iuliu Maniu, cât și Constantin I.C. Brătianu i-au scris lui Antonescu pentru a-l avertiza asupra pericolului continuării războiului dincolo de Nistru. Conducătorul Statului a răspuns de fiecare dată cu aroganță și cu un ton agresiv menit să înăbușe orice critică ce evidenția erorile deciziilor sale. Generalul le reproșa liderilor politici cei 20 de ani de politicianism și jocuri de interese care au dus România în situația din 6 septembrie 1940, când el a preluat puterea absolută în stat. Acestor lideri le imputa chiar și o politică de alianțe externe care nu a oferit garanțiile de securitate menite să consolideze poziția internațională și chiar statalitatea României.

Acul din 22 iunie 1941 nu a fost precedat de un ultimatum adresat Uniunii Sovietice

Există trei aspecte ce ar putea fi luate în considerare în judecarea deciziilor lui Antonescu: contextul juridic internațional, absența consultării politice și șantajul. Acestea vin să explice suma de hotărâri luate de șeful guvernului român.

Din perspectiva contextului juridic internațional, se poate observa că atacul din 22 iunie 1941 nu a fost precedat de o declarație formală de război sau de un ultimatum adresat Uniunii Sovietice. Explicația poate izvorî din faptul că partea română considera nulă decizia anexării Basarabiei și Bucovinei de Nord, din iulie 1940, de către URSS. Potrivit dreptului internațional al momentului, acțiunea sovietică putea fi calificată un act de agresiune, având în vedere șantajul exercitat asupra Guvernului României. Lipsa unei ratificări ulterioare a cedărilor din iulie 1940 făcea din aceasta un act nul. Ca atare, se putea considera că atacul din 22 iunie 1940 nu era o agresiune împotriva Uniunii Sovietice, ci o eliberare. Epistola lui Maniu, amintită la început, descrie îngrijorările firești care au apărut în urma deciziei de a continua atacul dincolo de Nistru. Din acel moment, România devenea un stat agresor care încălca principiile dreptului internațional. Or, o asemenea poziționare în planul relațiilor internaționale nu putea decât să fie riscantă în vederea negocierilor de pace ulterioare. Aceeași întrebare apărea mereu in corespondența șefilor PNT și PNL către Conducătorul Statului: ce garanții avea România că Germania reprezenta tabăra învingătoare și ce garanții îi oferea Hitler lui Antonescu că își va respecta angajamentele? Aceste întrebări rămâneau fără răspuns. În 1941, spre deosebire de 1916 sau 1918, nu mai exista un Consiliu de Coroană sau vreun alt for consultativ atât de necesar în situații de criză.

România nu își putea permite luxul neutralității

Absența consultării politice constituie marea eroare a leadershipului lui Ion Antonescu. Aceasta se baza pe crezul său că dictatura militară era soluția pentru starea de haos și neîncredere din România. Mitul lui Antonescu a fost creat chiar de către acesta. Auto-personificarea sa prin aroganța referiri la sine cu apelativul „Generalul Antonescu”, în locul pronumelui personal „Eu”, oferă imaginea unui personaj incapabil de a accepta consultări. Machiavellismul politicii sale externe l-a făcut pe Antonescu un lider al momentului, întărind percepția unui conducător puternic, capabil să definească și să realizeze interesele naționale ale statului român. Chiar dacă detesta politicienii și politicianismul, sub masca militarului, el avea toate trăsăturile unui lider politic, poate mai organizat și mai eficient decât mulți oameni de stat care l-au precedat. Avantajul mitului antonescian a fost haosul creat de cele 11 luni de la izbucnirea războiului mondial până la Arbitrajul de la Viena. Încă din prima parte a anului 1940, România și-a dat seama că alianțele sale nu erau solide, că statele occidentale, cu pretenții de mari puteri fie nu aveau capacitate, fie nu aveau voința de a mai oferi garanții. În noua dinamică internațională, în care o altă logică geopolitică părea să se contureze în Europa, România nu își mai putea permite, în 1940, luxul neutralității expectative de la începutul Primului Război Mondial. Liderii politici, îmbătrâniți și compromiși, în acel moment nu mai aveau credibilitatea necesară pentru a crea o solidaritate națională. Cu un rege nemaidorit ca partener în plan internațional și detestat la nivel național, drumul unui nou lider era deschis. Întrebarea firească a momentului ar fi putut fi: cine își asumă să fie liderul de sacrificiu, care să salveze ce se mai putea teritorial din România, cu o populație descurajată, furioasă, dezorganizată și abandonată politic?

După ce a salvat țara în două ocazii de la haosul general (septembrie 1940 și ianuarie 1941), Antonescu și-a definit regimul și principiile guvernării sale: „Prin lovitura de stat din 6 septembrie eu am rupt-o total și definitiv cu aceste sisteme. În politica internă reprezintă un regim de autoritate, iar în politica extern sunt și rămân alături de puterile Axei, având convingerea că interesele actuale și cele permanente ale României pot fi servite numai cu o asemenea orientare”. Eroarea majoră a lui Antonescu în leadershipul său a fost crezul că dictatura militară era soluția pentru scoaterea României din starea de haos și neîncredere. Lipsa controlului politic asupra activității militare reprezintă principala eroare, căci centralizarea puterii limitează extrem de mult capacitatea de negociere, care rămâne eminamente un act politic, iar nu unul militar.

Această capacitate limitată de negociere a lui Antonescu s-a putut observa destul de curând. Cretzianu, care a demisionat din Guvern în octombrie 1941 din cauză că respingea decizia Executivului de a păstra alianța cu Germania chiar și după eliberarea teritoriilor românești, rememora faptul că Antonescu nu a dispus de deplina libertate de alegere din partea lui Hitler. Conducătorul Statului pare să fi fost supus și amenințării de a fi schimbat de la conducere de către germani. Acest șantaj a redus considerabil capacitatea de negociere a Generalului. Un guvern politic sau un Cabinet de război (după modelul britanic) ar fi dat șansa unor opțiuni de negociere mai extinse și putea să determine alte evoluții, chiar dacă ar fi existat alte costuri și sacrificii.

Participarea României în Al Doilea Război Mondial a fost o decizie determinată de o balanță de putere europeană care s-a dezechilibrat dramatic în vara anului 1940, lăsând statele din centrul și Estul continentului lipsite de garanții de securitate. Calculele geopolitice și geostrategice pot fi justificate politic, istoric, juridic sau militar. Din perspectiva dreptului internațional participarea la atacul din 22 iunie 1941 a fost admisibilă în circumstanțele descrise mai sus și a devenit intolerabilă după încălcarea limitelor teritoriale anterioare războiului. Din perspectiva crimelor împotriva umanității săvârșite în noile teritorii ocupate, acestea nu își pot găsi nicio explicație politică, istorică, juridică sau militară. A fost decizia asumată de leadershipul de război, iar intervenția lui Maniu subliniază că acestea nu găseau toleranță din partea cetățenilor României.

Referințe bibliografice

1. Deletant D., Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său. 1940-1944, Humanitas, 2008.

2. Buzatu Gh. Mareșalul Antonescu în fața istoriei, Vol, I, Iași, 1990.

3. Graham, M, ”The Legal Status of the Bukovina and Bessarabia”, in The American Journal of International Law, Vol 38(4), 1944.

4. Ioanid R,, Wiesel Elie, Holocaustul în România: distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu: 1940-1944. Bucureşti : Hasefer, 2006.

5. Cretzianu Al., Ocazia pierdută, Iași, Institutul European, 1998

6. Solonari V., Purificarea naţiunii : dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944. Iaşi : Polirom, 2015