The New York Times

În întreaga capitală, guvernul folosește funeraliile ayatollahului Ali Khamenei pentru a proiecta o imagine de forță într-un moment de mare incertitudine pentru Iran, relatează Abdi Latif Dahir, corespondent pentru Orientul Mijlociu.

Ayatollahul Ali Khamenei, liderul suprem ucis al Iranului, păruse de neclintit timp de decenii, un om a cărui autoritate devenise atât de profund țesută în viața politică și religioasă a Iranului, încât a-ți imagina țara fără el părea aproape imposibil.

Acum Teheranul — capitala din care a condus, unde a fost ucis și care i-a modelat viața — este centrul ultimei sale călătorii, plin de oameni îndoliați pentru ceremoniile funerare desfășurate pe parcursul mai multor zile, care sunt în parte rămas-bun, în parte spectacol și în parte un moment de cotitură.

În zilele premergătoare primului moment public de doliu, orașul s-a schimbat. Mai întâi treptat, apoi dintr-odată, așa cum se schimbă adesea orașele înaintea unor momente cu adevărat importante.

Familii din orașele de provincie au venit în Teheran, alăturându-se mulțimilor care îl venerau pe Ayatollahul Khamenei ca patriarh și protector al republicii islamice, un regim pe care atât de mulți alții îl contestaseră de mult timp, suferind sub profunda sa represiune. Oficiali străini, mulți din state autoritare, membri ai milițiilor și lideri religioși au sosit din toate colțurile lumii, reflectând atât influența globală a Iranului, cât și distanțarea sa față de Occident.

Am călătorit și noi acolo, fiind prima vizită a jurnaliștilor de la ”The New York Times” după ce guvernul a reeprimat cu brutalitate protestele începute în decembrie și după ce Statele Unite și Israelul au atăcat Iranul la sfârșitul lunii februarie. Am găsit o țară care încerca să proiecteze putere și stabilitate, dar care era pătrunsă de incertitudine.

Am ajuns în Teheran, un oraș dens populat, cu aproximativ nouă milioane de locuitori, care se întinde într-o aglomerare de blocuri de apartamente, turnuri de sticlă și bulevarde mărginite de copaci, cu cartiere al căror caracter se schimbă de la un district la altul. Dincolo de fast și ceremonie, clădirile avariate de război rămâneau marcate de cicatrici de-a lungul marilor artere, iar viața de zi cu zi era încă influențată de lipsa apei și de întreruperile de curent. Familiile care și-au pierdut persoane dragi în timpul represiunii trăiau încă cu durerea pierderii — și sperau la dreptate.

Pe măsură ce tot mai mulți oameni soseau, prezența Ayatollahului Khamenei părea să se extindă odată cu ei. De-a lungul marilor autostrăzi și pe aleile înguste, în cafenele mici și în librării întinse, portretele sale au început să acopere orașul.

Unele îl înfățișează tânăr, cu o barbă închisă la culoare și o expresie severă. Altele îl prezintă pe bărbatul în vârstă pe care mulți iranieni se obișnuiseră să-l vadă de-a lungul deceniilor, cu barba albită de vârstă. În unele imagini, Ayatollahul Khamenei apare alături de Mojtaba, fiul și succesorul său, asocierea părând mai puțin un portret și mai degrabă trecerea unui capitol către următorul.

Pregătirile pentru înmormântare s-au desfășurat cu coregrafia unui mare eveniment de stat. Puncte de control de securitate, transport organizat, anunțuri publice, spații ceremoniale atent amenajate.

Ni s-a acordat acces restricționat la ceremoniile funerare de către guvernul iranian, care ne-a controlat îndeaproape deplasările și care a cerut ca un traducător și un ghid să ne însoțească. A fost o amintire discretă a cât de atent era regizată chiar povestea și cine avea permisiunea să o spună.

Și străzile erau administrate și puse în scenă.

De-a lungul străzii Valiasr, unde traficul își desfășoară de obicei ritualul zilnic de nerăbdare și frustrare, circulația a încetinit pe măsură ce drumurile cedau treptat loc pregătirilor pentru înmormântare. Muncitorii au construit puncte unde celor veniți li se ofereau hrană și apă.

Difuzoarele răspândeau în aer scandări și bocete și îl elogiau pe liderul suprem ucis la începutul războiului americano-israelian împotriva Iranului.

Puțin mai departe, în Piața Enghelab, o altă versiune a Teheranului se desfășura sub un uriaș panou funerar.

Tinere cu părul descoperit și țigări în mână, precum și bărbați cu cercei, se intersectau cu femei conservatoare îmbrăcate în chadoruri negre, purtând steaguri iraniene și rugându-se în liniște. Era o imagine care părea să cuprindă contradicțiile Iranului însuși: o națiune modelată timp de decenii de Ayatollahul Khamenei și una care, în ultimii săi ani, împinsese tot mai mult împotriva limitelor impuse de conducerea sa opresivă.

Am rămas în piață aproape două ore, unde cei mai mulți oameni nu au fost dispuși să vorbească cu noi, fiind suspicioși față de presa străină. Am cerut să intervievăm o femeie cu păr blond, o fustă din denim albastru închis, machiaj complet și un hijab care abia îi acoperea marginea părului. A zâmbit ușor și a spus: „Mă tem că nu voi putea spune ceea ce am în inimă.”

În piață, unii oameni s-au oprit să fotografieze statuia uriașă a unui pumn încleștat. Alții și-au continuat drumul, mergând sau trecând cu mașina. În fiecare seară, viața continua cu pregătiri, iar ritmurile obișnuite se împleteau cu ceva mult mai amplu. Vânzători ambulanți strigându-și marfa, motociclete strecurându-se printre mașini, pahare de ceai ciocnindu-se în cafenelele mici.

Sub bannere și portrete se afla un alt Teheran, un oraș măcinat de luni întregi de presiune.

Un război regional cu Israelul de anul trecut a agravat o stare de dificultate financiară accentuată de sancțiuni. Aceste frustrări economice au izbucnit în proteste de masă începând de la sfârșitul lunii decembrie, pe care autoritățile le-au reprimat violent, ucigând mii de oameni. Apoi a urmat războiul cu Statele Unite și Israelul, care a luat viața unor copii mici la școală, a avariat situri istorice precum Palatul Golestan și i-a făcut pe locuitori să scruteze cerul și să-și actualizeze neîncetat alertele de știri. Lunile trecute au părut să comprime mai multe epoci de tensiune într-un singur anotimp.

Iar statele — în special cele autocratice, precum Iranul — răspund adesea incertitudinii prin grandoare.

Astfel, această capitală epuizată s-a trezit deodată transformată în scena unui spectacol funerar de proporții extraordinare.

La Grand Mosalla, un vast complex de moschei din Teheran, zeci de mii de oameni au sosit în acest sfârșit de săptămână îmbrăcați aproape în întregime în negru pentru a se ruga și a-și aduce omagiul patriarhului musulman șiit. Au plâns și s-au tânguit pe față. Și-au lovit piepturile și capetele în semn de doliu ritualic. Unii stăteau pe jos, obosiți și uluiți.

„Khamenei a fost temelia vieților noastre”, a spus Mohamed Soleimani, din Teheran, care stătea pe esplanada moscheii cu capul plecat, ținând în mână o fotografie a lui Mojtaba Khamenei.

Durerea a făcut loc și furiei. Pumnii s-au ridicat în aer. Strigăte care cereau răzbunare au umplut spațiul — îndreptate împotriva Israelului, a Statelor Unite și, în mod repetat, împotriva unui singur om, al cărui nume era scandat iar și iar de mulțime: Donald J. Trump.

Funeraliile, care vor continua în zilele următoare în Teheran, alte orașe iraniene și chiar în Irakul vecin, par concepute pentru a realiza ceva mai mult decât simpla înmormântare a unui lider.

Ele reprezintă un efort de a proiecta continuitate într-un moment în care însăși țara pare prinsă într-o perioadă de tranziție și incertitudine.

Astfel, Iranul merge înainte, deocamdată, sub bannere comemorative și portrete uriașe ale ayatollahului Khamenei, încercând încă să înțeleagă ce anume se încheie — și ce începe să prindă contur în locul său.

HINT

Statele — în special cele autocratice, precum Iranul — răspund adesea incertitudinii prin grandoare.