Festivalul Internațional de Teatru INTERFERENȚE 8 | De 69 de ani îl tot așteptăm pe Godot! Și-l vom mai aștepta

Câtă ingratitudine! Să știi că ești așteptat, dorit, și să nu-ți faci apariția, să nu dai nici măcar un semn de viață, să lași oamenii de izbeliște când oamenii au mai multă nevoie de tine.

La 5 ianuarie, 2023, se vor împlini 70 de ani de la premiera Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, pe scena Theatre de Babylone de la Paris. Succesul a fost imediat, piesa a cunoscut traduceri în limbi de circulație internațională, bucurându-se de multe, foarte multe viziuni regizorale, scenografice, actoricești…Cu toate acestea, tot nu știm cine este Godot. Pare să fie înstărit, are doi tineri care-i păzesc oile. Pare să aibă barbă, datele sunt prea puține în raport cu dorința noastră de a-l cunoaște.

Propunerile lui Beckett sunt fascinante, de o importanță egală. Prima ține de un Godot păpușar, cel care mișcă oameni și lucruri, grație căruia se pun în circulație idei, se emit sentințe, se discută despre existența de zi cu zi. Astfel, fiecare zi în parte, devine una a speranței, atât și nimic mai mult, nimic nu prinde rădăcini. Mai departe…Tăind ot din finalul numelui, ajung la God/Dumnezeu, Atotputernic și Atotstăpânitor. Dar, suntem atenționați, ”Godot nu este Dumnezeu”. Și dacă este ? ”Crezi că Dumnezeu mă vede?” deschide alte ferestre de apropiere de textul irlandezului Beckett.

Întrebările sunt multe și fără răspunsuri concrete. Pentru că cele cinci personaje-Vladimir/Didi-Mario Santos; Estragon/Gogo-Joao Melo, Pozzo-Rodrigo Santos, Lucky-Sergio Sa Cunha, Un băiat-Vicente Melo-nu au nicio individualitate proprie, nu finalizează nimic din ceea ce-și doresc, nu au răspunsuri la întrebările pe care le pun, tot ce construiesc se destramă în secunda următoare.

Didi și Gogo sunt două personaje simpatice, doi homeless, te apropii de ei ușor, empatizezi cu problemele lor, cum empatizezi și cu Pozzo, respectiv Lucky, cu toții interesați de certitudinea existenței. De aici și așteptarea celui care-i poate salva, care poate salva lumea întreagă. Or, așteptarea cere din start răbdare-Didi și Gogo o au-, tact și nu în ultimul rând, timp. Și timpul ține cu noi, ca spectatori, cum ține și cu cei doi simpatici vagabonzi.

Tompa Gabor se apleacă asupra textului într-o manieră dulce-amară, firesc atâta timp cât sunt abordate teme majore ale existenței, de la neînțelegerea vieții, tristețe, lipsa de sens a vieții la  așteptare ca mijloc de mântuire. Apoi, trimiterile pe care le face sunt sugestive, mă gândesc acuma la Charlot (pălăria, așezarea pantofilor), la Stan și Bran (celebra scenă a schimbării pălăriilor), într-un limbaj teatral suplu, colocvial, jovial chiar. Să adaug, un acut simț al observației, generator de emoții. Spectacolul se trăiește intens, chiar dacă Godot se lasă așteptat. Se trăiește datorită modului ingenios în care gândește și materializează Tompa Gabor textul, se trăiește datorită interpretărilor, totul într-un timp incert și un spațiu puțin primitor.

Adevărul este că pe Godot nu-l vom vedea niciodată. Vom auzi despre el și atât. Cum nu vom avea ocazia și bucuria de a-l vedea și asculta, rămâne la latitudinea dvs modul în care-l veți judeca, în care-l veți aprecia sau nu-l veți aprecia. Rămâne în continuare numele întors pe toate fețele, discutat în public sau pe la colțuri, modelat mai mult sau mai puțin de cei ce vorbesc despre el.

Așteptându-l pe Godot este o producție a Teatrului Național Sao Joao (Portugalia), regia Tompa Gabor, scenografia Andrei Both, costume TNSJ, lumini Filipe Pinheiro.

Demostene Sofron

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut