Festivalul Internațional de Teatru INTERFERENȚE 8

Între iubire și putere politică

O dezbatere cât se poate de interesantă, discuțiile pe marginea piesei Oedip (Robert Icke, după Sofocle, cu actorii ai Teatrului Maghiar de Stat din Cluj) au dezvăluit o confruntare a viziunilor (între politicul și iubirea care au influențat creația artistică), în prezența unora dintre protagoniști. Totodată, actorii au încercat să se apropie și la modul personal de rolul interpretat, de ipostaza umană reprezentativă.

„Acest Icke ne oferă o versiune puternic politizată. Textul e bazat pe politici identitare, cum reflectă politicul aceste realități. Această piesă, această adaptare ne înșiră cuvinte-cheie ale mileniului trei. Cuvântul pe care îl auzim cel mai des este Traumă”, a mărturisit Andras Visky, director artistic adjunct al TMS.

Despre procesul de creație, din perspectiva actorului, Tekla Tordai, interpreta Iocastei a spus: „Nu a fost ușor pentru că am avut puțin timp pentru repetiții, înainte de toate. Distribuția dublă este întotdeauna o armă cu două tăișuri. Pe de-o parte, actorul poate vedea rolul atât din interior cât și din exterior. Însă, pe de altă parte, aceeași scenă este diferită cu actori diferiți. Suntem diferiți, avem energii diferite. Întotdeauna scenele au trebuit refăcute, asemeni unei ștafete, a trebuit să fim în sală, întotdeauna gata de acțiune. Nici din punct de vedere tehnic nu este ușor, dar pentru noi a fost o bucurie să jucăm în acest spectacol.” Actrița a mai adus în discuție rolul de mamă la modul general, sacrificiile pe care aceasta le face pentru binele copiilor, subliniind, totuși, că nu este o ființă perfectă.

„Acest spectacol este despre iubire, de aici am pornit, iubirea fost linia principală pe care a mers Andrei Șerban. Dacă ar fi putut să redenumească textul, titlul ar fi fost Iocasta”, a declarat Kinga Kovacs, asistent regizor. „În acest spectacol, fiecare rol feminin este foarte puternic. E un paradox să fi, în același timp, și mama, și iubita cuiva. Iocasta este un barometru fin al tensiunii investigației, partea politică este externă, iar spectacolul este impregnat de ecouri”, a mai spus aceasta.

Deși textul lui Sofocle este cel mai popular, mitul lui Oedip –  cel care a reușit să dezlege ghicitoarea Sfinxului – apare și la alți autori greci – Homer, Hesiod, Pindar, Eschil, Euripide. Pe măsură însă ce abordările, interpretările regizorale ale textului se multiplică, Oedip continuă, iată, să surprindă și astăzi.

Iulia GHIDIU

Scaunele, metafore ale permanentelor căutări de sine

Tompa Gabor se află la prima punere în scenă a uneia dintre cele mai bune piese de Eugene Ionesco, Scaunele. Și mă gândesc acum la cele scrise de Ionesco, ”O capodoperă este, în primul rând, o aventură a minții”. Da, avem de-a face cu o capodoperă, avem de-a face cu geniul unui dramaturg ce propune, cu ironie și cinism, imaginea paradisului pe cale de a fi pierdut.

Scaunele au avut premiera cu 70 de ani în urmă, la 22 aprilie 1952, pe scena theatre du Nouveau Lancry de la Paris, în regia lui Sylvain Dhomme. Au urmat ani de ”n” puneri în scenă, viziuni diferite, moderne sau clasice, care au menținut textul în atenția creatorilor și nu numai a lor. Spectatorii devin martorii tăcuți ai unor existențe modeste în plan social. Pentru că atât Bătrânul, cât și Bătrâna, umili și modești nonagenari, au trăit cu și în sentimentul inutilității, vieți măcinate de remușcări și regrete,  El, colecționar de dezastre și catastrofe, gata să salveze omenirea ”grav bolnavă”. De aici și actualitatea textului și Tompa Gabor exploatează textul la maxim, mod personal de prezentare a modului în care cei doi se raportează societății din care fac parte, arhetipul, existența mai bine spus, cunoscând modificări de la o scenă la alta. Putem merge mai departe, plusând chiar, scaunele își pierd în timp noțiunea de obiecte, transformându-se în tot atâtea roluri, dialoguri vii, incitante. O reinventare a comunicării teatrale, o putem numi așa, prin simboluri, imagini și cuvinte. Pot spune că cei doi bătrâni refac cuplul adamic având parte de protecția spațiului insular în care trăiesc, izolați și înconjurați de ape. Este clar că avem în cei doi metafore ale permanentelor căutări de sine.

Tompa Gabor facilitează apropierea de cei doi eroi ai piesei lui Ionesco, dar și de invitații celor doi, eterne absențe prezente (oricum personaje vag conturate), într-o locație ce stă să se prăbușească, plină însă de contradicții, paradis pe cale de a fi pierdut.

Grație unei echipe artistice de forță-în rolurile principale Oana Pellea și Patrick Le Mauff; scenografia și costumele Dragoș Buhagiar; muzica și efectele  sonore Rene Nuss; producție a Teatrului Național din Luxemburg-Scaunele vorbesc despre viață și moarte, vizibil și invizibil, singurătate, deșertăciune și speranță, așteptare, amintiri, real și ireal, izolare și înstrăinare, iubire și fidelitate, război, suferință, comunicare și tăcere, joacă și povești, realitate și vis, tinerețe vs bătrânețe.

Cum nu insist asupra celor două interpretări, excelente ca să folosesc un singur cuvânt, prefer să afirm că Tompa Gabor impune în și prin Scaunele, prin vigoare și tact, prin acuratețea acordată fiecărui detaliu în parte. Și încă un lucru, ar fi minunat ca spectacolul să mai fie programat, dacă se poate, și în zilele următoare. Trebuie văzut de cât mai mulți!

Demostene Sofron

Foto: Biro Istvan

Un spectacol despre originile dansului

Fără îndoială că dansatorul și coregraful de renume mondial Josef Nadj este un artist fără granițe. Maghiar născut în Voivodina, stabilit la Paris, el întruchipează spiritul independent creativ implementând proiecte oriunde în lume. În 2020 a fost prezent pe „scena online” a Interferențelor umilite de straniul covid cu spectacolul Paso doble, realizat împreună cu Miquel Barceló. Acum e prezent vivo live pe scândura scenei Teatrului Maghiar din Cluj în cadrul Interferențelor din acest an, care a debutat ca o explozie de bucurie a publicului doritor de întâlniri cu arta teatrului.

După propria mărturisire a coregrafului, „Dansul este un loc de întâlnire”. Iată cum propunerile și așteptările converg spre un catharsis comun. Spectacolul-dans nonverbal Omma (coproducție Atelier 3+1, Les Nuits de Fourvière și mai multe centre de creație din Franța) se înscrie organic în tema festivalului care atinge sensibilități vulnerabile ale lumii de azi: teamă/ speranță.

Josef Nadj a făcut cea mai bună alegere pentru a ilustra rădăcinile dansului, distribuind în spectacol opt dansatori originari din Africa, bărbați negri care au simțul dansului în sânge. Spre a explicita arta dansului se face apel la simboluri universale precum vechiul sens grecesc omma = ochi extins conotativ spre „ceea ce e vizibil sau este privit” (ni se sugerează în prezentare). Fapt e că viziunea lui Josef Nadj prinde carnație scenică de o austeritate impresionantă. Cei opt dansatori proveniți din Mali, Senegal, Coasta de Fildeș, Burkina Faso, Congo Brazzaville și Republica Democrată Congo dezvoltă un limbaj al mișcării și al contorsionărilor corpului în consonanță cu euritmiile unei emancipări a colectivităților și a individualizărilor desprinse din ritualurile ancestrale. Pulsiuni ale relațiilor interumane sunt tratate în ritmuri tensionate. Balansul între grup și individ, organizare și revoltă, protecție și anarhie, travaliu și izolare instaurează un tempo al neliniștii exhibate în dans. Ciclurile vieții sunt subtil exprimate prin mișcare și interacționare, grupare și regrupare a dansatorilor. Josef Nadj manevrează un „corp plural” încadrat în simetriile neconvenționale ale unui limbaj original, șocant prin amploarea dată de „o respirație colectivă” ce debordează de energie și sugestivitate. Ar fi nedrept să nu amintim numele acestor minunați dansatori. Iată: Djino Alolo Sabin, Timothé Ballo, Abdel Kder Diop, Aipeur Fondou, Bi Jean Ronsard Iré, Jean-Paul Mehansio, Marius Sawadogo, Boukson Séré.

Adrian Țion

Foto: Biro Istvan