Festivalul Internațional de Teatru INTERFERENȚE.10 Tăcerile care vorbesc despre singurătate. Cald de Jon Fosse

Puțin cunoscută și nu foarte des întâlnită pe scenele de teatru, Cald de Jon Fosse-producție Teatrul LOFT-Locul Libertății, Budva-Teatrul Al Treilea Spațiu, Podgorica, Muntenegru-este una dintre acele scrieri dramatice care își dezvăluie treptat substanța, dincolo de aparența unei construcții simple și a unui limbaj voit sărac. Textul conține suficiente deschideri tematice și poetice pentru a suscita interesul unor abordări regizorale diferite, tocmai prin ambiguitatea situațiilor, prin densitatea subtextului și prin posibilitatea unor interpretări multiple.

Universul dramatic al lui Fosse se construiește în jurul a trei personaje care nu au nume proprii. Sunt desemnate generic, Primul bărbat, Celălalt bărbat și Femeia. Absența numelor nu este întâmplătoare, contribuie la desprinderea personajelor de o identitate individuală precisă, conferindu-le dimensiunea universală. Sunt expresii ale unor condiții umane recognoscibile, nevoia de iubire, teama de abandon, gelozia, singurătatea, incapacitatea de a comunica autentic.

Relația dintre cei doi bărbați se desfășoară sub semnul unei întoarceri permanente către trecut, încercări de reconstituire a unei istorii comune, repere ce rămân incomplete și nesigure. Intrarea Femeii în acest univers închis generează un triunghi relațional, în care rivalitatea, gelozia și invidia devin manifestări ale unor frustrări și neliniști profunde.

Un element esențial al acestei istorii îl constituie existența celor patru copii, trei ai Primului bărbat și unul al Celuilalt. Informația capătă o semnificație aparte, deoarece mută centrul de greutate al conflictului dinspre episodul amoros către consecințele sale în timp. Copiii devin mărturia unei istorii afective complicate, a unor alegeri și legături care nu pot fi șterse. Timpul lui Fosse nu este unul liniar, ci unul al revenirilor, al suprapunerilor, al imposibilității de a închide definitiv experiențele trăite.

Cald exploatează câteva dintre temele fundamentale ale dramaturgiei lui Jon Fosse, dificultatea comunicării, singurătate, alienarea în relația de cuplu, memorie, moartea, așteptarea, incertitudinea. Personajele par să vorbească pentru a se apropia. Cuvintele lor nu reușesc să construiască punți. Dimpotrivă, dialogul evidențiază distanțele, neînțelegerile și imposibilitatea unei întâlniri autentice.

Specificul scriiturii lui Fosse se regăsește în primul rând în felul în care folosește limbajul. Vocabularul redus, repetițiile, reluarea acelorași formulări și dialogurile simplela prima vedere, nu reprezintă semne ale unei expresivități limitate, ci procedee prin care se construiește o tensiune interioară aparte. Repetiția devine o formă de insistență, de neputință, încercare de a da sens acolo unde certitudinile lipsesc. La fel de important este limbajul tăcerilor și al pauzelor. Tăcerile sunt încărcate de tensiune, de ezitare, de reproș, de așteptare, devin forma ei predominantă, dezvăluind fisurile dintre personaje, imposibilitatea de a-și exprima până la capăt trăirile. În acest context, gestualitatea dobândește un rol privilegiat. Un gest, o privire, o apropiere sau o retragere înlocuiesc replici întregi, evidențiază conflicte interioare pe care cuvintele le ascund. În spectacolul regizat de Filip Grinvald, această particularitate a textului reprezintă una dintre provocările majore. Provocare în găsirea unui echilibru între rostire și tăcere, între prezența fizică și tensiunea interioară a personajelor. Boris Chistyakov, Andrei Slepukhin și Anastasija Kazakova dau corp și voce unor figuri dramatice care își construiesc identitatea prin raportare unele la celelalte, apropieri și distanțări, prin ceea ce exprimă, prin ceea ce refuză să dezvăluie.

Cald este piesa despre imposibilitatea de a ieși din propria singurătate. Despre oameni care împart trecutul, sentimentele, care nu reușesc să transforme apropierea într-o comunicare autentică. Jon Fosse propune un teatru al esențelor, în care marile drame umane se consumă în tăceri, în repetiții, în amintiri, în așteptări. Acolo unde cuvintele se opresc, gestul începe să vorbească.

*****

Nebunul și moartea, spectacolul existenței între artă, iubire și efemeritate

Nebunul și moartea de Hugo von Hofmannsthal, în regia lui Dragoș Galgoțiu, producție a Teatrului Municipal Tony Bulandra din Târgoviște, propune o incursiune într-un univers dramatic simbolist, în care existența umană este privită ca un spectacol al aparențelor, al jocului, al confruntării cu moartea. Textul dramaturgic devine prilej de reflecție asupra condiției omului, asupra fragilității vieții și asupra felului în care fiecare individ își construiește propriul raport cu timpul, iubirea, arta și propriul sfârșit.

Universul scenic este populat de personaje și imagini cu valoare simbolică, într-o succesiune de situații care oscilează între realitate și imaginar, între gravitate și ludic, între grotesc și poezie. Viața capătă dimensiunile unui spectacol de teatru și, de ce nu, ale unui spectacol de circ, în care omul joacă roluri, își ascunde temerile, își caută împlinirea, încearcă să amâne confruntarea cu adevărul ultim, moartea. Temele existențiale-moartea, fragilitatea vieții, erotismul, iubirea, jocul, raportul individului cu propria existență-se împletesc într-o construcție dramatică densă, susținută de un limbaj cotidian, accesibil și ușor de urmărit. Discursul scenic are, în același timp, o anumită transparență vaporoasă, poetică, fără a-și pierde densitatea ideatică.

În centrul acestei construcții se află Claudio, personajul principal, interpretat de Liviu Cheloiu, a cărui evoluție devine firul conducător al reflecției asupra sensului vieții. Monologurile sale devin momente de introspecție și interogare a propriei existențe. Claudio parcurge un traseu al conștiinței, în care experiențele trăite, iubirea, lecturile și apropierea de artă se recompun într-o încercare de a înțelege ce a însemnat viața sa. Revelația finală, aceea că și-a trăit existența mai ales prin intermediul artei și al lecturilor, capătă valoarea unei concluzii existențiale, dar și a unei posibile forme de salvare. Arta devine spațiul supraviețuirii simbolice, modalitatea prin care omul poate depăși, spiritual, limitele condiției sale efemere.

Relația dintre viață și moarte reprezintă axul fundamental al spectacolului. Moartea nu este doar o prezență amenințătoare, exterioară, ci și un interlocutor al omului, forța care îl obligă să-și privească lucid trecutul, să-și evalueze alegerile. Viața își dezvăluie caracterul fragil, contradictoriu, iluzoriu. Moartea devine, paradoxal, instrument de cunoaștere. Dragoș Galgoțiu nu propune atât o meditație asupra sfârșitului, cât o reflecție asupra felului în care alegem să trăim.

Distribuția contribuie la configurarea acestui univers teatral complex: Liviu Cheloiu (Claudio), Mara Opriș (Mama), Andreea Tănase (Iubita), Andrei Mărcuță (Prietenul), Constantin Florescu (Moartea), Mario Montescu (Valetul), Iulia Dinu (Infanta), Radu Câmpean (Clovnul), Ana Maria Cucuță Sandu (Copilul cu multe capete), Florentina Balan (Mireasa) și Octavia Gheboianu (Văduva). Personajele compun o galerie umană cu funcții simbolice distincte, univers în care experiențele individuale se transformă în ipostaze ale condiției umane universale.

Vizual, costumele realizate de Oana Păunescu și sculpturile semnate de Ovidiu Poitelea-Hariuc contribuie la definirea atmosferei simboliste și la conturarea unui spațiu scenic cu valențe poetice. Elementele vizuale participă la construirea universului metaforic al spectacolului, susținând impresia de irealitate și de joc scenic permanent. Între personaje, obiecte și imagini se creează o relație care amplifică senzația că asistăm la o reprezentare a vieții însăși, cu momentele ei de frumusețe, absurd, fragilitate și cruzime.

Un aspect care diminuează, pe alocuri, receptarea spectacolului îl reprezintă dificultatea de a auzi în întregime anumite dialoguri. Într-o montare în care textul are o importantă componentă filosofică și reflexivă, iar monologurile lui Claudio concentrează o mare parte din substanța ideatică, inteligibilitatea replicilor este esențială. Pierderea unor fragmente de dialog afectează uneori continuitatea discursului și poate diminua impactul anumitor momente dramatice. Noroc cu supratitrarea în limba engleză.

Nebunul și moartea este piesa despre omul dintotdeauna, despre neliniștile sale, despre iluzia controlului asupra propriei existențe, despre nevoia de a găsi un sens în fața inevitabilului, dar și dornic de a continua să caute frumusețea, iubirea și sensul. Viața este spectacolul al cărui final nu poate fi schimbat. Arta rămâne singura formă prin care omul reușește să-i prelungească ecoul.

Demostene Șofron

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.