Festivalul Internațional de Teatru INTERFERENȚE.10 O zi lungă, o noapte fără sfârșit. Când trecutul nu este niciodată trecut

 

Stary Teatr din Cracovia este la cea de a doua sa prezență în festivalul Interferențe, prima în 2007, Tartuffe de Moliere în regia lui Mikolaj Grabowski, spectacol asupra căruia m-am oprit la timpul respectiv. A doua prezență este cea din aniversara ediție 10/2026, de data aceasta cu A fost odată o zi lungă, adaptare după drama Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O Neill, incursiune tulburătoare în anatomia unei familii măcinate de frustrări, dependențe (morfină, alcool), vinovății, eșecuri exprimate prin reproșuri și multă, prea multă suferință.

Pentru Familia Tyrone trecutul nu este niciodată trecut, ci prezent dureros. Îi simțim prezența în fiecare gest, în fiecare replică, în fiecare tăcere, prezență apăsătoare, palpabilă. Personajele sunt captive în cercul amintirilor și al resentimentelor, condamnate să retrăiască la nesfârșit conflicte, fără să găsească puterea desprinderilor definitive.

În centrul acestei lumi se află, repet, Familia Tyrone, univers domestic obișnuit la prima vedere, profund fisurat. James Tyrone, 65 de ani, fostă glorie a scenei teatrale, este tatăl dominat de zgârcenie, orgoliu, de incapacitatea de a-și asuma responsabilitatea afectivă față de familie. Investițiile în terenuri și preocuparea obsesivă pentru economisirea banilor sunt expresia patologiiei care-l distruge și distruge tot ceea ce ar trebui să protejeze. Refuzul de a investi în sănătatea fiului Edmund sau în îngrijirea soției sale dezvăluie dimensiunea tragică a omului care confundă siguranța materială cu fericirea. Roman Gancarczyk construiește un James Tyrone remarcabil prin densitatea psihologică a interpretării. În spatele durității întrezărim omul prizonier al propriilor alegeri, incapabil să recunoască ravagiile pe care le-a provocat. Mary Tyrone, 54 de ani, rămâne cea mai sfâșietoare prezență a spectacolului, femeia cu educație religioasă, având în față promisiunea unei cariere de pianistă. Iubirea pentru James schimbă cursul existenței sale, visul unei vieți împlinite transformându-se într-o succesiune de renunțări, dezamăgiri și suferințe. Małgorzata Zawadzka oferă o interpretare de o fragilitate impresionantă, surprinzând oscilația permanentă dintre luciditate și rătăcire, dintre tandrețe și reproș, dintre dorința de a fi iubită și neputința de a mai reveni la sine. Edmund, 23 de ani, fost marinar, diagnosticat oncologic, este personajul cel mai apropiat de biografia și sensibilitatea dramaturgului Eugene O’Neill. Alter ego al autorului, el poartă în sine neliniștea creatorului, fragilitatea celui care știe că viața îi poate fi scurtă și, de aici, nevoia de a da sens existenței prin literatură. Interpretarea lui Mikołaj Kubacki aduce personajului o sensibilitate aparte, o tensiune interioară în care vulnerabilitatea fizică se întâlnește cu luciditatea și aspirația poetică. În contrapunct, Jamie Tyrone, 33 de ani, este imaginea eșecului și a autodistrugerii. Actor ratat, dependent de banii tatălui, alcoolic și cinic, el își consumă existența între sarcasm, dezamăgire și excese. Relația cu fratele său este contradictorie, de la iubire la invidie, incapabil să renunțe la impulsul de a-l atrage în propria prăbușire. Lukasz Stawarczyk compune un personaj neliniștitor, în care cinismul funcționează ca mecanism de apărare, iar agresivitatea verbală ascunde o profundă neputință afectivă. În acest univers sufocant, Cathleen, servitoarea irlandeză, aduce nota de aparentă lejeritate. Naivă, vorbăreață, lipsită de complexitatea dramatică a celorlalți, devine martorul exterior al familiei Tyrone, în care nimic nu mai poate fi reparat. Paulina Kondrak îi conferă naturalețe și prospețime, fără să transforme personajul într-o simplă prezență decorativă.

Cei cinci actori construiesc un ansamblu de o remarcabilă omogenitate artistică. Sunt interpreți care trebuie văzuți, ascultați și, mai ales, aplaudați. Fiecare personaj își are propria partitură interioară, dar toate aceste partituri se întâlnesc într-o veritabilă simfonie a suferinței familiale.

Unul dintre marile merite ale spectacolului lui Luk Perceval este capacitatea de a transforma simbolurile textului dramatic în repere esențiale ale universului scenic. Ceața și sirena de ceață sugerează nu doar atmosfera marină, ci și confuzia existențială, imposibilitatea personajelor de a-și distinge propriul drum. Ceața devine metafora unei conștiințe încețoșate, a unei familii care nu mai reușește să vadă limpede nici trecutul, nici prezentul, nici viitorul. Morfina și alcoolul sunt cele două refugii ale evadării din realitate. Dacă Mary caută în morfină uitarea și întoarcerea iluzorie către un trecut mai fericit, James și Jamie își construiesc, prin alcool, propria formă de abandon. Ambele dependențe devin simptome ale unei suferințe care nu găsește nicio cale autentică de vindecare. Noaptea și întunericul însoțesc progresiv destrămarea familiei. Ziua lungă devine o coborâre simbolică spre un teritoriu al memoriei, al vinovăției și al disperării. În acest context, becurile și obsesia lui James de a le stinge capătă o semnificație aparte. Gestul aparent banal al economisirii luminii devine expresia zgârceniei patologice, metaforă a refuzului de a vedea, de a înțelege, de a accepta adevărul. James economisește lumina, familia sa se afundă în întuneric.

La nivelul construcției dramatice, spectacolul valorifică realismul psihologic și limbajul colocvial, păstrând autenticitatea relațiilor și tensiunea dialogurilor. Repetiția, ca mecanism dramatic, reproduce imposibilitatea personajelor de a ieși din cercul propriilor obsesii. Monologurile dezvăluie de la o scenă la alta, straturile ascunse ale conștiinței. Citatele literare introduc dimensiunea suplimentară, în care literatura devine singurul refugiu posibil în fața unei realități insuportabile. Teatralitatea, prezentă atât în limbaj, cât și în comportamentul personajelor, amintește permanent că fiecare dintre ele joacă un rol în fața celorlalți, ascunzându-și adevărata vulnerabilitate.

Remarcabilă este și opțiunea scenografică/Philip Bussmann, pentru un decor extrem, extrem de auster, redus la un scaun. Absența obiectelor nu înseamnă sărăcie vizuală. Miza este alta, concentrarea asupra actorului și a relației sale cu spațiul. Scaunul devine un reper al singurătății, al imobilității, punct în jurul căruia gravitează destinele personajelor. Ecranul, iluzia unei proiecții cinematografice, adaugă dimensiunea vizuală aparte, ca și cum fragmente din memoria personajelor ar fi proiectate în fața spectatorilor. Fondul muzical/Wojciech Blecharz amplifică atmosfera de neliniște și apăsare.

Ceea ce impresionează în această montare este modul în care Luk Perceval transformă drama familiei Tyrone într-o experiență scenică despre condiția umană. Nu asistăm doar la conflictul dintre un tată și fiii săi, la dependența unei soții sau la eșecul unor destine individuale. Suntem martorii unei familii care nu știe să se elibereze de trecut, care își exprimă iubirea prin reproșuri, care își transformă neîmplinirile personale în suferința celorlalți.

A fost odată o zi lungă este un spectacol copleșitor prin temă, prin densitatea psihologică a personajelor, prin excelența interpretărilor. O experiență teatrală în care austeritatea mijloacelor scenice contrastează cu bogăția și intensitatea universului interior. Este spectacolul care construiește, cu răbdare și forță, imaginea prăbușirii interioare. Ce surprinde la familia Tyrone? În ciuda tuturor suferințelor, continuă să aibă nevoie unii de alții, fără să mai știe cum să se iubească.

Demostene Șofron

 

 

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.