Exerciții de empatie: Refugiații…

Când am pregătit câteva camere în cadrul Centrului „Sf. Nectarie”, pentru a-i caza pe refugiații din Ucraina care ar avea nevoie, ne-am gândit să fim cumva ca serviciile hoteliere: cazare în condiții bune și mâncare pe săturate. În plus, am zis că – fiind spital – putem oferi și servicii medicale la nevoie, deși nu credeam că vor fi solicitări.

Primii care au venit s-au potrivit așteptărilor: șase tineri care urmau să plece a doua zi într-o altă țară. Ne-au mulțumit, ne-am împrietenit și ne-am promis reciproc o petrecere de pomină când vor fi în drumul de întoarcere la casele lor.

Apoi au început dificultățile.

• Femeie bolnavă de cancer, stadiu destul de avansat, metode curative epuizate. Sora ei, deși bunică și cu responsabilități pe-acasă, a luat-o din fața tancurilor și a adus-o în România să-și petreacă ultimele clipe. Ce important e să ai „sfârșit creștinesc, în pace”! Nu mai au unde, nu mai pot și nici nu mai vor să plece de la noi.
• Patru femei și două copile de câțiva ani, ajunse în Cluj după o călătorie de 48 de ore cu trenul, în picioare, în înghesuială, apoi încă vreo zece ore cu mașina. Cea mică (5 ani) nu s-a putut trezi la destinație și-a fost nevoie s-o ducem pe brațe până în dormitor. Au venit ieri, ar fi vrut să plece azi. O parte în Turcia, o parte în Germania. Nu știau când sunt avioane, când e ofertă să zboare gratis și-s încă la noi pentru câteva zile. Uneia dintre copile (9 ani) i-am smuls un zâmbet contra unei cutii de ciocolată Merci.
• O doamnă de 93 de ani, însoțită de fiica și ginerele ei. Cu început de demență. Plecată de acasă doar cu un rând de haine și o pereche de papuci de casă. Atâta drum dublat de suferințe fizice și psihice, cu lipsă de apă și schimburi, au condus la un peisaj dezolant. Colegii au avut dragoste, au îmbăiat-o și i-au pansat rănile groaznice pe care le are la ambele membre inferioare. Copiii-i vor merge în Amsterdam. Nu mai vor să o ia cu ei pentru că nu rezistă drumului. Nu știm ce vom face în caz de deces, dar ne-au asigurat că ei semnează orice, doar s-o ținem la noi și-apoi să ne ocupăm de toate.

Unii dintre acești oameni își sună zilnic rudele să vadă dacă-s în viață și vecinii să întrebe de mai au casă. Ne-au povestit multe și au plâns când au simțit liniștea.

Dar poate cel mai important lucru pe care ni l-au spus e că pentru a fi bucuros e suficient să fie pace…

Pr. Bogdan CHIOREAN