Exerciții de empatie: În asistența socială n-au ce căuta oameni care n-au drag de om

Grija față de vârstnici e unul dintre cei mai sensibili indicatori ai eficienței sistemului de asistență socială.

În anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice, în cadrul Patriarhiei Române, asistența socială din capitală n-a luat notă de trecere.

Instituțiile Statului acreditează un ONG, apoi îi licențiază diverse activități (cum ar fi căminele rezidențiale pentru vârstnici), pe baza unor criterii minime de calitate (cei interesați le puteți vedea în Ordinul 29/2019 pentru aprobarea Standardelor minime de calitate pentru acreditarea serviciilor sociale destinate persoanelor vârstnice). Acreditările/ licențierile nu sunt definitive, ele trebuind reînnoite la anumite răstimpuri, vreme în care ONG-urile sunt verificate în ideea păstrării condițiilor care au stat la baza certificărilor.

Nu am nicio competență de verificare sau control, dar după 10 ani în care am văzut zeci de cămine de vârstnici și am calificat sute de persoane care lucrează acolo, mi-ar fi necesare 30 de minute ca să pot enumera cele mai grave 5 probleme dintr-o astfel de instituție.

Dincolo de faptele reprobabile pe care le-am văzut descrise zilele acestea în câteva centre ale unei asociații numite „Sf. Gabriel cel Viteaz” (eu încă-l mai caut în calendar, fără succes), sunt și câteva cauze obiective care pot „înlesni” – dacă vreți – (dar nu justifica) comportamentele ilegale ale angajatorului și abuzive ale angajaților.

ONG-urile care oferă servicii de asistență socială nu au niciun beneficiu legat de scutirea vreunui impozit. Centrul pe care îl conduc (Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” din Cluj-Napoca – n.red.) plătește Statului Român 30.000€ lunar, impozit pe venitul angajaților, deși oferă servicii gratuite.

Normativele de personal cerute sunt de aproximativ 55 de persoane la 40 de pacienți, ceea ce înseamnă costuri imense. Ca să nu fie presiune financiară pe bolnavi, banii sunt drămuiți ca să ajungă pentru toate nevoile, dar cel mai mult suferă cei care, de fapt, ar fi cel mai îndreptățiți să fie remunerați corespunzător: angajații.

Cât despre familiile celor care și-au dus apropiații în astfel de centre, vă pot spune că sunt foarte multe situații obiective în care instituționalizarea nu e o formă de abandon (vechiul clișeu mioritic „mă duce la azil”), ci sunt cea mai bună formă de grijă, pentru că aparținătorii au joburi care nu le permit îngrijirea la domiciliu.

Desigur, ai prefera un loc perfect, cu îngrijiri de calitate, dar, în disperarea găsirii unui loc liber, am văzut situații în care familia se bucura și dacă-l primea cineva sub un pod, dar nici acolo nu erau variante disponibile.

Dincolo de toate, în asistența socială nu au ce căuta oameni care n-au drag de om. Vârstnicul instituționalizat este cel mai adesea grav bolnav (uitați de reclamele pentru astfel de centre în care apar băbuțe cu părul alb, cârlionțat, rujate și cu perle la gât!). Or, oamenii bolnavi sunt nervoși și enervanți, solicitând la maximum răbdarea celor care îi îngrijesc.

Atunci când nu mai ai răbdare, poți completa – fără efecte adverse – cu dragoste. Dar când nu mai ai dragoste, demisia dintr-o astfel de instituție e singura variantă.

Pr. Bogdan CHIOREAN

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut