Europa este în flăcări, iar acest lucru nu se va opri

În urmă cu un deceniu și jumătate, revista Time a desemnat „Protestatarul” drept „Personalitatea anului”. Din California până la Cairo, publicația a prezentat, pe parcursul anului 2011, peste 100 de participanți la demonstrații publice: unul a fost surprins purtând o mască de gaze în culorile negru și portocaliu, în timp ce, de la un altul – care vorbea limba arabă –, revista a reținut cuvintele „Facebook” și „Twitter”. Laolaltă, aceștia au format ansamblul care a devenit eroul acelui an.
Astăzi, alegerea revistei Time pare, în același timp, de o actualitate izbitoare și totuși îndepărtată. Pe măsură ce un nou val de proteste tulbură Occidentul, din romantismul cu care revista privea rebeliunea publică nu a mai rămas aproape nimic. În prezent, starea de spirit dominantă în rândul comentatorilor occidentali care analizează aceste mișcări este mai degrabă una de disperare decât de celebrare, în timp ce tinerii ies în stradă peste tot în Europa.

Deși dispersate geografic, actualele valuri de proteste dau dovadă de o sincronicitate remarcabilă. În Franța, protestele studențești au lăsat locul unor insurecții mai violente, în vreme ce, la Madrid și Lisabona, tinerii au ocupat piețele publice. În Albania, Curtea Supremă a fost incendiată de protestatari antiguvernamentali, iar în orașele italiene, poliția s-a pregătit pentru confruntări cu manifestanții.

Spre deosebire de cetățenii indignați portretizați de Time în 2011, protestatarii de astăzi nu pot fi încadrați cu ușurință într-o anumită sferă politică. Pe partea stângă a spectrului politic, organizatorii s-au delimitat de cei care au deturnat marșurile de protest, transformându-le în acte de jaf nediscriminatoriu. Pe partea dreaptă, comentatorii i-au etichetat pe protestatari drept extremiști sau tineri proveniți din medii de imigranți, despre care se sugerează că ar urmări dărâmarea Occidentului – magazin de lux cu magazin de lux.

Astfel de interpretări sunt greu de crezut. În realitate, aceste proteste par a fi o formă de politică neoficială, specifică epocii noastre hiperpolitizate. Rezistând oricărei încercări a stângii sau a dreptei de a le instrumentaliza politic, ele exprimă un sentiment de inutilitate generațională. Protestele au pus Europa într-o stare de tensiune extremă. Totuși, având în vedere circumstanțele care le generează, par sortite să se repete.

La câteva luni după ce Time și-a desemnat „Personalitatea anului”, sociologul german Wolfgang Streeck a susținut o prelegere la Frankfurt despre ceea ce el a numit „criza întârziată a capitalismului democratic”. În discursul său, el a descris o stare de rău a situației fiscale a Europei, care se acumulase încă de la sfârșitul secolului al XX-lea. Pe fondul unor rate de creștere în scădere, susținea domnul Streeck, guvernele s-au trezit prinse între baricade și piața obligațiunilor, fără a avea la îndemână vreun remediu eficient.

Diagnosticul domnului Streeck și-a păstrat, în mare parte, relevanța și în 2026. Ba chiar, criza pe care a identificat-o pare să se fi adâncit. După o politică monetară mai relaxată în anii 2010, ratele dobânzilor sunt din nou în creștere în tot Occidentul, ceea ce duce la majorarea costurilor de împrumut pentru guverne. Europenii care își doresc cheltuieli publice mai mari și servicii mai bune vor fi, probabil, dezamăgiți. Austeritatea – care, de fapt, nu a fost niciodată eliminată complet – urmează să revină în forță.

Mai mult, la problemele semnalate de domnul Streeck s-au adăugat acum noi presiuni. În 2011, statele europene nu se confruntau încă cu necesitatea de a strânge fonduri pentru reînarmare, iar ostilitățile din Ucraina aveau să înceapă abia peste trei ani. Un război israeliano-american împotriva Iranului – cu toate efectele sale inflaționiste – părea doar o speculație sumbră. Crizele climatice și competiția din partea Chinei păreau mai degrabă incipiente decât iminente. Ceea ce istoricul Adam Tooze a numit „policriză” – adică acel ansamblu de crize suprapuse care afectează astăzi sistemele politice europene – nu se instalase încă pe deplin.

Și formele de protest s-au schimbat. În 2011, entuziaștii noilor platforme de socializare s-au grăbit să numească revoltele din Europa și Africa de Nord „revoluții Facebook”, considerându-le niște mișcări de revoltă predominant digitale. La acea vreme, eticheta părea superficială – mai degrabă o strategie de marketing a companiilor tehnologice, dornice să-și promoveze imaginea de susținătoare ale democrației, decât o descriere fidelă a realității. Mai presus de toate, această etichetă a estompat faptul că sindicatele și rețelele comunitare locale au jucat un rol la fel de important ca platformele digitale în mobilizarea oamenilor.
Astăzi, însă, această etichetă nu mai pare atât de superficială. Partidul de stânga al lui Jean-Luc Mélenchon, „Franța Nesupusă” (La France insoumise), a reușit să mobilizeze zeci de mii de elevi și profesori, paralizând astfel sistemul de învățământ liceal din întreaga țară. Totuși, o mare parte din activitatea de protest a fost inițiată în afara circuitelor oficiale ale stângii — fiind provocată prin intermediul TikTok sau al aplicațiilor de mesagerie. Același lucru este valabil și la Bruxelles, unde liderii sindicali au întâmpinat dificultăți în a ține pasul cu apelurile online la mobilizare. Un aspect esențial este faptul că actuala generație de protestatari este familiarizată nativ cu aceste platforme — nu este vorba despre niște începători, ci despre persoane care au crescut în mediul internetului social.

Drept urmare, mulți dintre protestatari acționează în afara sferei de influență a organizațiilor tradiționale, precum sindicatele sau partidele politice. Acest lucru conferă, fără îndoială, demonstrațiilor dinamism și amploare, dar duce, totodată, la o lipsă de disciplină. Pentru observatorii din exterior, este mai dificil de făcut distincția între participanți și cei care nu iau parte la acțiuni — un aspect caracteristic mișcărilor profund descentralizate. Chiar și grupările mai structurate, precum „Vestele Galbene” din Franța — care s-au alăturat protestelor în weekendul trecut —sunt expuse unei lipse de rigoare operațională.

Mai mult, trecerea la revolte și jafuri sugerează obiective care au mai puțin de-a face cu drepturile sociale sau cu serviciile publice. Pentru analiști precum Ivan Krastev, contextul acestor revolte este un sentiment mai larg de lipsă a viitorului – o stare palpabilă și în îngrijorările la nivel continental legate de migrație și declinul demografic. În acest cadru sumbru, revoltele exprimă o mentalitate de tip „sumă nulă”, în care participanții consideră că edificarea unei puteri colective durabile este puțin probabilă, iar acțiunea directă oferă perspective mai bune.

Această lipsă de speranță este accentuată de o piață a muncii în care diplomele par să-și fi pierdut sensul, în condițiile în care inteligența artificială este pe cale să destabilizeze structura vieții profesionale în Europa. Dacă mobilizările de masă din secolul al XX-lea se desfășurau sub semnul unui viitor plin de speranță, orizontul temporal al protestelor contemporane s-a restrâns la obiective imediate: suplimentarea fondurilor, confiscarea unor bunuri. „Tout comprendre, c’est tout pardonner” („A înțelege totul înseamnă a ierta totul”), spun francezii. Totuși, un anumit nihilism specific tinerilor, în fața unor perspective atât de sumbre, este greu de catalogat drept irațional.

Previziunile politice poartă întotdeauna o urmă de astrologie. Chiar dacă un scenariu de tipul celui din Serbia este greu de imaginat, actualele frământări din Europa vor avea, fără îndoială, efecte pe termen scurt – poate împingând opinia publică franceză spre dreapta sau înclinând votanții spanioli spre stânga. Însă, indiferent de consecințele acestor proteste asupra politicii oficiale, cauzele lor profunde – austeritatea fiscală, entropia digitală, doliul după un viitor anulat – nu vor dispărea prea curând. Și e greu de crezut că vor dispărea inclusiv protestatarii.

HINT

Aceste proteste par a fi o formă de politică neoficială, specifică epocii noastre hiperpolitizate. Rezistând oricărei încercări a stângii sau a dreptei de a le instrumentaliza politic, ele exprimă un sentiment de inutilitate generațională.

HINT

Indiferent de consecințele acestor proteste asupra politicii oficiale, cauzele lor profunde – austeritatea fiscală, entropia digitală, doliul după un viitor anulat – nu vor dispărea prea curând.

AUTOR

Anton Jäger este un colaborator la rubrica de opinii. Este cercetător la KU Leuven, în Belgia, și autorul lucrării „Hyperpolitics: Extreme Politicization Without Political Consequences”.